ICCJ. Decizia nr. 1584/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1584/2012
Dosar nr.10501/118/2009
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la 7 octombrie 2009, C.M. şi P.O. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând contravaloarea despăgubirilor datorate conform dispoziţiilor art. 5 din lege pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui lor.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1257 din 3 decembrie 2009, a admis în parte acţiunea formulată şi l-a obligat pe pârât să achite reclamantelor suma de 40.000 euro cu titlu de daune morale.
La termenul de judecată din 5 noiembrie 2009, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.G.F.P. Constanţa, invocată din oficiu, având în vedere că prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este stabilită în mod expres obligaţia de a plăti despăgubiri în sarcina statului, D.G.F.P.J. putând sta în proces doar în calitate de reprezentant în teritoriu al S.R. prin M.F.P.
Prima instanţă a constatat, pe fond, examinând pretenţiile deduse judecăţii prin prisma actelor si lucrărilor dosarului că reclamantele sunt fiicele defunctului B.E. care, prin sentinţa penală nr. 1 din 5 ianuarie 1953 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarul nr. 706/1952, rămasă definitivă prin Decizia nr. 678 din 2 septembrie 1953 a Tribunalului Militar pentru Unităţile M.S.S., a fost condamnat, la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civilă si confiscarea averii personale, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. III C. pen. şi a fost pus în libertate la data de 16 aprilie 1964, ca urmare a graţierii de către fostul Consiliu de Stat, după ce a executat 12 ani de închisoare.
Faţă de situaţia de fapt, tribunalul a reţinut că în cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, reclamantele fiind descendente de gradul I ale condamnatului B.E. s-a constatat că este îndeplinită şi cerinţa impusă de art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, în ceea ce priveşte persoanele îndreptăţite să solicite instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Conform propriilor declaraţii date în faţa instanţei de judecată la termenul din 3 decembrie 2009, nici autorul lor şi nici reclamantele, în calitate de moştenitoare ale celui condamnat, nu au beneficiat de prevederile vreunei legi speciale care acordă drepturi, indemnizaţii urmaşilor persoanelor persecutate politic.
În literatura juridică s-a conchis că dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Pe de altă parte, deşi este real că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic si psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost receptate consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, instanţa trebuie să realizeze o apreciere rezonabilă şi echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.
La stabilirea întinderii despăgubirii, s-a mai avut în vedere numărul descendenţilor celui condamnat îndreptăţiţi la despăgubiri, consecinţele suferite pe plan fizic si psihic, perioada îndelungată a arestării – 12 ani, afectarea reputaţiei condamnatului şi a familiei sale în comunitatea din care făceau parte şi stigmatul de condamnat politic, care a dus la marginalizarea familiei în cadrul comunităţii, atingerea adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, lipsirea de posibilitatea de a dispune de propria avere, de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare pentru condamnat şi familia sa.
Totodată, s-a ţinut cont de faptul că prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului, peste 50 de ani, a intervenit, indiscutabil, o atenuare semnificativa a prejudiciului moral şi că însăşi înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a efectelor hotărârii judecătoreşti de condamnare cu caracter politic constituie o satisfacţie rezonabilă.
Nu în ultimul rând, s-a avut în vedere şi faptul că, decedând în anul 1982, cel condamnat nu va fi beneficiarul direct al despăgubirilor ce se vor acorda.
În aceste condiţii, s-a apreciat că acordarea sumei de 40.000 euro este de natură să ofere reclamantelor o satisfacţie cu caracter compensatoriu, cuantumul despăgubirilor fiind echilibrat şi în deplină concordanţă cu practica instanţei supreme naţionale.
S-a constatat, de asemenea, că relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, C.E.D.O. are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei şi adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate.
Prin Decizia nr. 159/ C din 14 martie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea reclamantelor. A respins apelul declarat de reclamante împotriva aceleiaşi hotărâri, ca nefondat.
Prin încheierea din 26 aprilie 2010 a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cauza, suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Având în vedere criticile de nelegalitate şi de netemeinicie formulate în apelurile părţilor şi constatând că apelanţii au criticat legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, fiind puse în discuţie şi consecinţele declarării pe parcursul procesului a neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a analizat apelurile împreună, soluţionându-le printr-un considerent comun.
Astfel, pornind de la raţiunea recunoaşterii de către S.R., după 22 Decembrie 1989, a consecinţelor produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi de către regimul totalitar comunist, precum şi de la necesitatea asumării şi atenuării acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor care interesează valorile supreme ale personalităţii umane, legiuitorul român a înţeles să adopte, începând cu anul 1990, o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul-Lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999, Legea nr. 221/2009).
Preluând în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 şi OUG nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, Legea nr. 221/2009 nu a deschis însă calea acordării tuturor victimelor regimului totalitar a unor,,compensaţii morale’’, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele situaţii în care aceste „victime" fie nu au putut primi despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin OUG nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
În egală măsură, această perspectivă, invocată principial în motivele de apel ale reclamantelor, a fost înlăturată prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
În considerarea acestor argumente, nu se va putea susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din OUG nr. 62/2010, prin deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.
Sub un prim aspect, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Pe de altă parte, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină compensaţii, anume, dacă legea îi recunoştea calitatea de victimă şi dreptul de a obţine daune morale, în acord cu prevederile legale conforme Constituţiei.
Eliminarea unei norme prin controlul constituţionalităţii nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenţia legiuitorului, curtea reţinând sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamante, ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, soluţia fiind în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O.
Faţă de toate aceste considerente, a devenit evident că fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
În speţă, reclamantele au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, precum şi datorită impactului dezastruos al măsurii asupra întregii familii.
Considerentele sus-citate au relevat însă faptul, pentru instanţa de apel, că situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358/2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii lor prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia în timpul vieţii de asemenea despăgubiri, apreciate de apelante ca satisfăcătoare (decesul autorului lor intervenind anterior anului 1989) nu conferă copiilor acestuia calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, copiii defunctului B.E. nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată, nici pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor şi nici de către cel evocat în persoana proprie.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamantele C.M. şi P.O., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei şi, rejudecând, majorarea sumelor acordate cu titlu de daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009.
Au arătat că motivarea deciziei curţii de apel este contradictorie şi în total dezacord cu normele interne şi internaţionale invocate în chiar cuprinsul ei şi, de asemenea, în contradicţie cu Decizia Curţii Constituţionale, invocată drept unul din argumentele respingerii apelului reclamantelor.
Recurentele au considerat că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că rudele de gradul I nu pot beneficia de despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic a autorului lor, cu atât mai mult cu cât, prin probele administrate în cauză au demonstrat că au suferit personal urmare condamnării tatălui lor.
Reiterând măsurile represive ale căror consecinţe s-au răsfrânt direct asupra lor, recurentele au precizat că în mod eronat, curtea de apel a reţinut că nu au suferit personal prejudicii morale urmare condamnării tatălui lor şi că, în consecinţă, nu ar fi aplicabile în speţă dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ.
Au apreciat, pe de altă parte, că proceselor aflate pe rol la data pronunţării Curţii Constituţionale, urmează a le fi aplicat regimul juridic prevăzut de Legea nr. 221/2009 (textul iniţial), Decizia de neconstituţionalitate producând efecte numai pentru viitor.
Au considerat că prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale şi proceselor în curs s-ar produce o încălcare a unui drept fundamental apărat de C.E.D.O., respectiv dreptul la bun.
Or, prin sentinţa tribunalului, recurentele au dobândit practic un drept la un bun, aşa cum este el reglementat şi apărat de C.E.D.O., fiind deposedate de acest drept urmare deciziei pronunţată de curtea de apel.
De altfel, şi în motivarea deciziei Curţii Constituţionale se face referire la faptul că respectiva decizie nu se aplică proceselor în curs, motivare care este în acord cu principiul neretroactivităţii legii civile.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune, în speţă, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C.M. şi P.O. împotriva deciziei nr. 159/ C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1548/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1544/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
