ICCJ. Decizia nr. 1585/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1585/2012
Dosar nr.28/30/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 5 ianuarie 2010, D.E. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., să se constate caracterul politic al condamnării tatălui său B.I. şi să se oblige pârâtul la plata unor despăgubiri morale în echivalentul în lei la data plăţii efective a sumei de 850.000 euro.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2006/ PI din 6 septembrie 2010, a admis în parte cererea în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Timiş şi l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei 5.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, B.I., ca urmare a condamnării cu caracter politic. A obligat pe pârât să-i plătească reclamantei 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, analizând cererea reclamantei în raport de probatoriul administrat si de prevederile legale în materie, că aceasta este întemeiată în parte, întrucât tatăl reclamantei, B.I. a fost condamnat, la 10 ani temniţă grea, 4 ani degradare civică si confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută de art. 209 pct. III C. pen. din 1936, în baza sentinţei nr. 1225/1951 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara în dosarul nr. 869/1951, pedeapsa fiind executată efectiv in Penitenciarele Gherla si Aiud.
Ca atare, în baza art. 1 şi următoarele din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei şi a fost obligat pârâtul să-i plătească acesteia 5000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a condamnării cu caracter politic menţionată, suma fiind în cuantumul maxim cuvenit descendenţilor de gradul I, conform art. I din OUG nr. 62/2010. A fost astfel respinsă, implicit, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei, invocată de pârât.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantei şi 1000 lei cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 537/ A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Timiş împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care, rejudecând, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea.
Examinând apelurile în condiţiile prevăzute de art. 287 şi următoarele C. proc. civ., coroborat cu art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi prin prisma deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate cu privire la Legea nr. 221/2009, s-au reţinut următoarele:
Reclamanta a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul cuantumului sumei acordate, precum şi sub aspectul nereţinerii petitului privind caracterul politic al condamnării tatălui său, B.I.
Caracterul politic al condamnării este prezumat de lege, autorul reclamantei fiind condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 din fostul C. pen.
Sub aspectul cuantumului sumei, de asemenea, apelul reclamantei a fost găsit neîntemeiat, deoarece prin efectele deciziei Curţii Constituţionale a dispărut în totalitate temeiul juridic al acţiunii.
Pentru cele arătate mai sus, apelul reclamantei a fost respins.
Referitor la apelul declarat de către pârât, deşi acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, s-a reţinut că este în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Faţă de motivarea şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către prima instanţă de judecată.
S-a constatat că nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamanta ar fi fost proprietara unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantei cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, s-a reţinut că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză, dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a respins apelul declarat de reclamantă şi a admis apelul pârâtului.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta D.E., întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii, respectiv constatarea caracterului politic al condamnării tatălui său şi obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
A solicitat a se observa că motivarea instanţei de apel se bazează în principal pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, care însă nu îi poate fi aplicată, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii, precum şi dispoziţiile art. 147 din Constituţia României.
Astfel, potrivit principiului enunţat, consacrat prin art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut dreptul la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, astfel că actul normativ în vigoare la data formulării cererii este aplicabil pe tot parcursul judecăţii, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii fiind şi jurisprudenţa C.E.D.O.
A arătat că respectivul principiu constituie un factor de stabilitate a circuitului civil şi a precizat totodată că prin chiar jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat respectarea principiului egalităţii în faţa legii care presupune instituirea unui tratament legal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
A considerat că aspectul neintervenţiei puterii legiuitoare în sensul modificării legii nu poate fi imputabil reclamanţilor şi nu poate constitui un temei legal de respingere a cererilor acestora, fiind obligatoriu ca acestea să fie judecate în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale.
A solicitat a se reţine că acţiunea introductivă de instanţă are ca temei juridic şi dispoziţiile C.E.D.O., ratificată de România în 1994, invocând şi prevederile art. 6 din aceasta.
Totodată, a înţeles a se prevala şi de practica instanţelor judecătoreşti în materie, arătând că au fost pronunţate soluţii prin care s-au dat câştig de cauză reclamanţilor, prin prisma legislaţiei în vigoare la data înregistrării cererilor introductive.
Recursul este fondat în parte, urmând a fi admis sub aspectul constatării caracterului politic al condamnării suferite de autorul reclamantei, reţinându-se totodată şi împrejurarea că Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul, în integralitatea ei, excepţiei de neconstituţionalitate şi nu a fost declarată, în totalitate, neconstituţională printr-o decizie a organului jurisdicţional constituţional.
Nu pot fi primite însă criticile privitoare la îndreptăţirea reclamantei la acordarea daunelor morale, în raport de considerentele ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din constituţie, este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, se va admite recursul reclamantei, se va modifica în parte Decizia şi se va admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, care va fi schimbată, în sensul că admiterea în parte a acţiunii vizează constatarea caracterului politic al condamnării, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva deciziei nr. 537/ A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia atacată şi admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 2006/ PI din 6 septembrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, pe care o schimbă, în sensul că admiterea în parte a acţiunii vizează constatarea caracterului politic al condamnării.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1588/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1548/2012. Civil → |
|---|
