ICCJ. Decizia nr. 1592/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1592/2012
Dosar nr.973/83/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1102/ D din 18 iunie 2010, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta B.E. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. şi, în consecinţă, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării la muncă în fosta U.R.S.S. a părinţilor reclamantei. A obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 114.000 lei cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 112/2009. A respins restul pretenţiilor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că din Hotărârea nr. 1000/1992 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului - Lege nr. 118/1990 a rezultat că mama reclamantei a participat la munca de reconstrucţie în U.R.S.S. în perioada 3 ianuarie 1945 – 18 octombrie 1949, iar din Hotărârea nr. 1001/1992 a aceleiaşi comisii a reieşit că şi tatăl reclamantei a participat la munca de reconstrucţie în U.R.S.S. în aceeaşi perioadă. Totodată, s-a constatat că părinţii reclamantei au beneficiat de dispoziţiile Decretului - Lege nr. 118/1990.
Deci, drepturile persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944 au fost recunoscute în baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990.
Art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 statuează că legea se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4, iar conform art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora coroborat cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din aceeaşi lege.
Din interpretarea sistematică şi istorico-teleologică a textelor de lege mai sus invocate, tribunalul a considerat că persoanele care au fost deportate în U.R.S.S. la muncă de reconstrucţie în perioada de referinţă au fost supuse unor măsuri administrative abuzive cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 având în vedere că legiuitorul a considerat că măsura administrativă are un caracter politic dacă prin faptele săvârşite s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1990.
În situaţia persoanelor deportate la muncă forţată în U.R.S.S. nu se poate constata săvârşirea unor fapte de natură politică din partea acestora, însă au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic având drept consecinţă încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în concret dreptul la libertate, la siguranţă, la viaţă, a căror respectare a fost cuprinsă în D.U.D.O. adoptată de O.N.U. la 10 decembrie 1948.
Raportat la circumstanţele cauzei, tribunalul a considerat că părinţii reclamantei, prin deportare în fosta Uniune Sovietică, au fost supuşi unei măsuri administrative abuzive cu caracter politic, legiuitorul recunoscând calitatea acestor categorii de persoane sau soţului, respectiv descendenţilor lor până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, în considerarea recunoaşterii calităţii acestor categorii de persoane beneficiare a dispoziţiilor Decretului - Lege nr. 118/1990, cu modificările şi completările ulterioare, asigurând astfel completarea măsurilor reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de decret, cu acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În baza textelor de lege mai sus invocate, reclamanta, în calitate de moştenitoare, a fost considerată îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii ei în perioada 3 ianuarie 1945 – 18 octombrie 1949 pentru deportare la munca de reconstrucţie în U.R.S.S., în cuantum de 114.000 le.
La stabilirea cuantumului concret al despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere perioada petrecută în lagărul de muncă, precum şi consecinţele şi atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea, integritatea corporală, demnitatea şi alte valori similare. Totodată, tribunalul a reţinut că părinţii reclamantei au beneficiat de măsuri reparatorii şi în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
În cazul acţiunilor în daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului nu şi la întinderea acestuia, existând criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului în baza cărora va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit, criterii ce au fost arătate mai sus.
La aprecierea în concret a cuantumului despăgubirilor, tribunalul a mai reţinut, în completare şi cele stabilite prin art. 1 alin. (3) din Decretul - Lege nr. 118/1990, respectiv fiecare an de detenţie sau internare se consideră ca vechime în muncă un an şi şase luni. Cuantificarea unui astfel de prejudiciu fiind dificilă, în consonanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O., rolul instanţei se circumscrie la acordarea unei satisfacţii apreciată ca fiind echitabilă.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia nr. 61/ A din 9 martie 2011, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinţei tribunalului.
Instanţa de apel a constatat că tema pretenţiilor în cauza dedusă judecăţii o formează obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative a deportării dispusă faţă de părinţii reclamantei, N.C. şi N.A., pe teritoriul U.R.S.S., la muncă de reconstrucţie, în perioada 3 ianuarie 1945 - 18 octombrie 1949, cererea fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009.
Susţinerile pârâtului şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin care s-a arătat că măsura administrativă a deportării luată faţă de antecesorii reclamantei nu are caracter politic au fost găsite nefondate.
Astfel, deşi această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare unei condamnări ci unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege, beneficiul art. 5, în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acelaşi sens s-a avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului - Lege nr. 118/1990, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de decret, care la art. 1 face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar, din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, s-a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu a fost de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorii reclamantei, de vreme ce la data respectivă, Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care S.R. nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.
De asemenea, răspunderea Statului s-a impus a fi angajată şi prin prisma faptului că după 6 martie 1945, acesta nu a depus diligenţe pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
Eronate au fost găsite şi criticile prin care s-a arătat că prin acordarea de despăgubiri, atât în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999, cât şi al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparaţie, această din urmă lege având un caracter de complinire, fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Că este aşa o dovedeşte scopul pentru care legea a fost adoptată şi anume înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a respectivelor persoanelor, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 nu sunt suficiente.
Cât priveşte critica referitoare la necesitatea reducerii cuantumului despăgubirilor în limita fixată de OUG nr. 62/2010, s-a constatat că dispoziţiile acestui act normativ au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, situaţie faţă de care, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 din Constituţia României, ordonanţa invocată nu-şi mai produce efecte juridice.
Totodată, s-a reţinut că deşi Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai C.E.D.O., reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei s-a observat că, într-un mare număr de cazuri, condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă, Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Or, cum până la publicarea deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, s-a apreciat că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Acţiunea s-a impus a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte persoane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a S.R. anterior datei mai sus arătate.
Nefondate au fost găsite şi criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate, instanţa de fond într-o manieră unitară şi practică constantă cuantificându-le în mod corect, raportat la durata măsurii dispuse faţă de antecesorii reclamantei, la consecinţele produse şi la intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite .
Conform practicii constante a C.E.D.O., atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât şi a celui moral.
Spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei cât şi a întinderii, la acţiunea în daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului nu şi la întinderea acestuia.
Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
C.E.D.O. însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate.
Ori judecând în echitate, în speţă, s-a apreciat că suma acordată de instanţa de fond cu titlu de despăgubiri nu este disproporţionată cum greşit au considerat apelanţii, fiind de natură să asigure o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de antecesorii reclamantei.
Faţă de cele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., s-au respins ambele apeluri ca nefondate, menţinându-se ca legală şi temeinică hotărârea atacată.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
A arătat, cu privire la cuantumul despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate, făcând trimitere şi la jurisprudenţa C.E.D.O. care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc.
A menţionat că este recunoscut dreptul statului de a reglementa o marjă naţională de apreciere, care să creeze un just echilibru, proporţional cu suferinţa provocată, fără a constitui un mijloc de îmbogăţire pentru reclamant.
A precizat în acest sens, că repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusă judecăţii a fost instituită de legiuitor prin prevederile OUG nr. 214/1999 şi ale Decretului – Lege nr. 118/1990.
Scopul adoptării respectivelor acte normative a fost tocmai repararea unor asemenea prejudicii, astfel încât se impune evitarea unei duble reparaţii pe calea Legii nr. 221/2009.
A concluzionat că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
În situaţia în care acţiunea ar fi apreciată de instanţă ca temeinică şi legală, pârâtul a solicitat a se ţine cont de dispoziţiile OUG nr. 62/2010, prin care s-au instituit criterii de cuantificare.
A arătat, totodată, că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 au fost declarate ca neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel încât nu se mai pot acorda despăgubiri morale, în baza acestei legi nemaiputându-se solicita şi dispune de către instanţă decât constatarea caracterului politic al condamnărilor şi al măsurilor administrative.
A mai precizat că în speţe similare, Curtea Europeană a stabilit că reclamanţii nu pot susţine că au o speranţă legitimă ca cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia, cu atât mai mult cu cât instanţa europeană a mai specificat şi faptul că dispoziţiile legale au fost anulate ca urmare a unei operaţiuni normale, respectiv a exercitării controlului de constituţionalitate, cererea privind despăgubirile fiind incompatibilă ratione materiae cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Recursul este fondat, urmând a fi primite criticile referitoare la incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Astfel, problema de drept care se pune, în speţă, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din constituţie, este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., cum eronat pretinde, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Mai mult, măsura administrativă căreia au fost supuşi autorii reclamantei, respectiv aceea a deportării, pentru munca de reconstrucţie, în fosta U.R.S.S. nu se circumscrie celor prevăzute de Legea nr. 221/2009, act normativ în temeiul căruia a fost formulată acţiunea introductivă de instanţă.
Astfel, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, se reţine că analiza legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor reclamantei trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziţii nu este reglementată situaţia concretă a părinţilor acesteia.
Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 stipulează că legea „se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare".
Se constată, însă, că respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de decretul-lege ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze şi această categorie de persoane.
Altfel spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei acţiuni în justiţie întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.
În cazul în speţă însă, intimata - reclamantă nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009,împrejurarea că părinţii acesteia au fost deportaţi în fosta U.R.S.S. neputând fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din aceeaşi lege şi niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Cocluzionând, se reţine că reclamanta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 şi pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidenţa respectivelor dispoziţii neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Se reţine totodată şi aspectul că prin Legea nr. 221/2009 este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancţiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care părinţii reclamantei nu se încadrează, atâta timp cât au fost deportaţi în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârât, se va modifica în tot Decizia atacată, se vor admite ambele apeluri, se va schimba în tot sentinţa şi se va respinge acţiunea ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva deciziei nr. 61/ A din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică în tot Decizia atacată şi admite apelurile declarate de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu Mare şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinţei nr. 1102/ D din 18 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, pe care o schimbă în tot şi respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1595/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1588/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
