ICCJ. Decizia nr. 1588/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1588/2012
Dosar nr.521/115/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 11 februarie 2010, S.Z. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 – 14 ianuarie 1956 luată împotriva sa în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 şi să se oblige pârâtul la plata sumei de 3.693.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al respectivei măsuri.
Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, prin sentinţa nr. 892 din 20 mai 2010, a admis în parte acţiunea împotriva S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri morale. A obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 2.020 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins celelalte pretenţii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că din interpretarea gramaticală, logico – sistematică şi teleologică a art. 5 din Legea nr. 221/2009 rezultă fără echivoc că atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot să beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În cauză, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru suferinţele proprii cauzate de măsura administrativă a deportării.
Astfel, în raport de jurisprudenţa C.E.D.O., a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie şi în temeiul Legii nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acţiunea reclamantei.
Prevalându-se de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, cuprinse la art. 1 alin. (2) şi art. 5 şi constatând, din analiza actelor aflate la dosar, că familia reclamantei, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Zlatiţa, judeţul Caraş-Severin, în localitatea Feteştii Noi, în Câmpia Bărăganului, unde la data de 24 octombrie 1952 s-a născut reclamanta, că prin Hotărârea nr. 3757/1992, C.J. Caraş-Severin de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990 a acordat reclamantei M.Z. (fostă J.) o indemnizaţie lunară de 670 lei cu titlu de despăgubire pentru măsurile abuzive la care a fost supusă în perioada comunistă, prima instanţă a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la a solicita obligarea statului pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.
Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 3.693.000 lei, solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Aprecierea prejudiciilor morale nu are la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial, situaţia reclamantei fiind deosebită datorită faptului că aceasta s-a născut în perioada deportării în condiţii inumane, fără asistenţă medicală la naştere, în primii ani de viaţă.
Astfel, s-a considerat că antecesorii reclamantei şi chiar reclamanta, au fost împiedicaţi să-şi dezvolte, în condiţii corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător aşteptărilor lor.
În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere şi faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea.
A fost avută în vedere, de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făceau parte, autorii reclamantei erau cunoscuţi ca persoane deosebite, iar prin îndepărtarea fizică a acestora ca măsură administrativă abuzivă au fost lipsiţi de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 200.000 lei.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., cu privire la cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, acestea au fost admise în parte în ce priveşte onorariul de avocat şi cheltuielile cu transportul efectuat de acesta, în limita în care au fost dovedite, obligându-se pârâtul să plătească reclamantei suma de 2020 lei.
Prin Decizia nr. 393/ A din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş Severin împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care, rejudecând, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea.
Reclamanta apelantă a invocat nepronunţarea primei instanţe pe primul petit privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării, precum şi cuantumul mic al despăgubirilor acordate nejustificat faţă de consecinţele nefaste suportate de familia ei.
Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părţi, curtea, examinând hotărârea atacată în raport de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., precum şi de conţinutul Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a constatat că apelul reclamantei este neîntemeiat, iar cel al pârâtului este întemeiat.
Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale,
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu s-a putut reţine nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie ci că avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute anterior, s-a constatat că nu mai prezintă nicio relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanţi hotărârii primei instanţe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta S.Z., întemeiat pe motivul de nelegalitate cuprins la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului pârâtului şi admiterii apelului propriu, respectiv admiterea capătului de cerere prin care a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative şi majorarea cuantumului daunelor morale acordate, potrivit cererii introductive de instanţă.
Invocând prevederile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. şi arătând că apelul pârâtului a fost motivat în termen, recurenta a criticat Decizia atacată sub aspectul că instanţa de apel a înţeles să devolueze fondul în totalitatea sa şi nu numai prin prisma criticilor formulate de S.R.
Mai mult, a arătat că instanţa de apel nu a pus, din oficiu, în discuţie incidenţa în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel încât nu a avut posibilitatea de a-şi prezenta punctul de vedere.
Astfel, a considerat că admiterea apelului pârâtului pe alt considerent decât cel invocat prin motivele de apel încalcă flagrant principiul disponibilităţii.
Prevalându-se de dispoziţiile art. 129 alin. ultim şi art. 130 alin. final C. proc. civ., recurenta a criticat Decizia şi sub aspectul neanalizării tuturor capetelor de cerere, apreciind că un petit nu poate fi rezolvat implicit prin soluţia dată asupra altuia.
În continuare, a criticat soluţia şi prin faptul că deşi a solicitat şi constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, acest aspect a rămas nesoluţionat, deşi Legea nr. 221/2009 reglementează posibilitatea promovării unei atare acţiuni.
A apreciat că este îndreptăţită la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă, opinând că drepturile acordate în baza Decretului – Lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul material şi nu pe cel moral.
În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a arătat că aceasta nu se poate situa în afara principiului neretroactivităţii legii, în caz contrar încălcându-se prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Astfel, a precizat că respectiva decizie nu este aplicabilă proceselor deja declanşate la momentul publicării acesteia, situaţia fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată se modifică în timpul judecăţii, iar modificarea nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanţei de judecată.
Totodată, chiar textul cuprins la art. 147 alin. (4) din Constituţie trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii.
Dacă s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din C.E.D.O. şi ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces la o instanţă judecătorească.
A considerat că din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. trebuie clarificat în ce măsură un act normativ care dă dreptul la obţinerea unor despăgubiri poate să constituie premisele considerării creanţei ca fiind un bun sau, cel puţin, dacă a existat o speranţă legitimă în ceea ce priveşte acest drept de creanţă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi a opinat că faţă de constatările Curţii de la Strasbourg în cauza K. şi I.K. c. Giorgiei subzistă speranţa legitimă a reclamantei de a-şi vedea judecată acţiunea în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data sesizării instanţei.
În privinţa fondului cauzei, a solicitat a se observa că legiuitorul nu a stabilit criteriile în baza cărora se va face aprecierea unor asemenea suferinţe, dar această împrejurare nu poate lăsa liberă calea interpretării conform căreia suferinţa fiind reflecţia unei stări sufleteşti pe care fiecare persoană o resimte şi o trăieşte în mod diferit şi individual nu poate fi cuantificată.
În aprecierea cuantumului despăgubirilor trebuie avute în vedere consecinţele negative pe care măsura administrativă le-a produs pe toate planurile vieţii sociale prin încălcarea unor drepturi personale ocrotite de Constituţie, apărând astfel ca nejustificată obiecţiunea unei îmbogăţiri fără justă cauză, instituţie care se referă la sume de bani obţinute fără temei, iar nu la situaţia solicitării şi obţinerii despăgubirilor materiale pentru compensarea unui prejudiciu moral.
Recursul este fondat în parte, urmând a fi admis sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative, reţinându-se totodată şi împrejurarea că Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul, în integralitatea ei, excepţiei de neconstituţionalitate şi nu a fost declarată, în totalitate, neconstituţională printr-o decizie a organului jurisdicţional constituţional.
Se reţine astfel, că în cauză instanţa de fond a fost sesizată cu o cerere de chemare în judecată prin care s-a solicitat a se constata şi caracterul politic al măsurii administrative a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu.
Tribunalul a respins implicit acest capăt de cerere prin dispozitivul sentinţei, pronunţându-se în sensul respingerii celorlalte pretenţii, fără ca din considerentele hotărârii, care fac corp comun cu dispozitivul, să reiasă argumentele care au fost avute în vedere la adoptarea respectivei soluţii.
Totodată, deşi reclamanta, prin motivele de apel a criticat soluţia tribunalului sub acest aspect, instanţa de apel nu l-a analizat, ci prevalându-se de incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a schimbat în tot sentinţa şi a respins acţiunea.
Nu pot fi primite însă criticile privitoare la îndreptăţirea reclamantei la acordarea daunelor morale, în raport de considerentele ce succed.
Problema de drept care se pune, în speţă, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Pentru aceste considerente, nu pot fi primite criticile recurentei referitoare la aplicarea eronată de către curtea de apel a deciziei Curţii Constituţionale, în condiţiile în care nu a constituit motiv de apel al pârâtului şi, mai, mult nu a fost pusă în dezbaterea părţilor ca motiv de ordine publică, întrucât, după cum s-a reţinut anterior, efectele respectivei decizii nu pot fi ignorate de instanţele judecătoreşti, fiind obligatorie aplicarea ei.
Se reţine, totodată, că la dezbaterile din apel au lipsit părţile, potrivit celor menţionate în practicaua deciziei recurate.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, se va admite recursul reclamantei, se va modifica în parte Decizia şi se va admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, care va fi schimbată, în sensul că admiterea în parte a acţiunii vizează constatarea caracterului politic al condamnării, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta S.Z. împotriva deciziei nr. 393/ A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia şi admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 892 din 20 mai 2010 a Tribunalului Caraş - Severin, secţia civilă, pe care o schimbă, în sensul că admiterea în parte a acţiunii vizează constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1592/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1585/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
