ICCJ. Decizia nr. 16/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 16/2012
Dosar nr. 1665/115/2010
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş - Severin la data de 20 aprilie 2010, reclamanţii S.B., S.I.R., S.F.R. şi P.M.O., au chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin D.G.F.P. Caraş - Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit de soţul, respectiv tatăl lor, S.I.R., în lagărele de muncă forţată de U.R.S.S. şi în urma supunerii la tratamente şi pedepse inumane.
Prin Sentinţa civilă nr. 1211 din 22 iunie 2010 Tribunalul Caraş - Severin a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 17.000 euro, echivalentă în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere, în esenţă, că autorul reclamanţilor a fost deportat la data de 16 ianuarie 1945 din localitatea de domiciliu, Dognecea, judeţul Caraş - Severin, în U.R.S.S., pentru munca de reconstrucţie şi că, prin documentele depuse la dosar, reclamanţii au făcut dovada încadrării lor în dispoziţiile art. 3, art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Luând în considerare consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat doar în parte, şi dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, instanţa de fond a admis acţiunea reclamanţilor pentru suma de 17.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii S.B., S.I.R., S.F.R. şi P.M.O. şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caras - Severin.
Reclamanţii au solicitat admiterea apelului şi modificarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii în totalitate, arătând în motivare că suma de 17.000 euro acordată de prima instanţă cu titlu de despăgubiri este mică în raport cu prejudiciul moral suferit şi nu reprezintă o despăgubire echitabilă, întrucât antecesorul lor a avut de suferit atât în timpul deportării, cât şi ulterior, fiindu-i afectate sănătatea, onoarea, demnitatea, viaţa de familie, sursele de venit şi imaginea în societate.
Prin apelul declarat, pârâtul a solicitat admiterea apelului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii în totalitate.
În motivare, pârâtul apelant a arătat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010, limitează cuantumul despăgubirilor, iar reclamantul nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin Decizia nr. 174/ A din 9 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins în totalitate acţiunea şi a respins apelul reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că autorul reclamanţilor a fost deportat în fosta U.R.S.S., unde a fost folosit la munci grele, într-o lipsă a igienei şi a asistenţei medicale, cu mâncare puţină şi fără calorii, fiind supus unor tratamente inumane.
Antecesorul reclamanţilor, cetăţean român de etnie germană a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic, însă nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncţie cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945, ci de autorităţile sovietice de ocupaţie.
Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie şi prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat.
Cu referire la Decretul - Lege nr. 118/1990 chiar din titlul său voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs.
În critici se susţine că şi după publicarea şi Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi 1358/2010, principiile de drept şi prevederile legale care au stat la baza emiterii Legii nr. 221/2009 subzistă, în sensul că aceste decizii nu sunt aplicabile cauzelor aflate pe rol la data pronunţării lor, ci eventual cauzelor înregistrate ulterior.
A aprecia altfel ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acţiune pentru a solicite despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1), lit. a) astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Dacă nu s-ar acorda despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 ar fi încălcat principiul egalităţii în drepturi, s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O.
Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au aplicabilitate prioritară faţă de normele juridice interne,iar în lipsa unei reglementări coerente judecătorul are obligaţia să facă aplicarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituţia României.
Prin neacordarea despăgubirilor s-ar crea o discriminare între persoane care deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Măsurile luate împotriva autorului reclamanţilor i-au creat acestuia prejudicii morale, i-au afectat viaţa de familie, imaginea, sursele de venit.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Situaţia autorului reclamanţilor nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, (fila 3 dosar fond),deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere legea.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile a regimului comunist român, aşa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populaţiei civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziţia guvernului fostei U.R.S.S.
Tatăl recurenţilor a fost deportat pentru simplul motiv al etniei sale germane şi nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiţie impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, luate de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române. Această lege, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deşi etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicată.
Astfel, din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 221/2009, criticile recurenţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.B., S.I.R., S.F.R. şi P.M.O. împotriva deciziei nr. 174/ A din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 168/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 15/2012. Civil → |
|---|
