ICCJ. Decizia nr. 14/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 14/2012
Dosar nr. 1288/107/2010
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Alba, secţia civilă, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul Z.M.C., în contradictoriu cu pârâtului S.R., prin M.F.P. şi, în consecinţă: a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării defunctului Z.A., tatăl reclamantului, în colonia de muncă din P. Caransebeş în perioada 16 august 1952 - 18 iunie 1954, precum şi al măsurii administrative de urmărire informativă a acestuia, în perioada 1955 – 1989; a obligat pârâtul la plata, în favoarea reclamantului, a unor daune morale, în cuantum de 90.000 RON şi la plata sumei de 1600 RON, în favoarea reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele.
Defunctul Z.A. a fost tatăl reclamantului Z.M.C. aşa cum rezultă din actele de stare civilă.
Acesta a fost arestat, în baza unui act administrativ, decizie M.A.I., la data de 15 august 1952, de Procuratura Militară şi încadrat într-o colonie de muncă până în data de 18 iunie 1954, deoarece, în anul în anul 1937 s.a. înscris în P.N.Ţ. M. unde a depus activitate propangandistică intensă în vederea alegerilor şi ulterior, aşa cum rezultă din adresa Ministerului de Interne, Direcţia Secretariat din 1990, precum şi din dosarul din fondul informativ I 1891 şi din fondul penal F.P. 14666/Bucureşti, înaintat instanţei în copie xerox de către C.N.S.A.S. cu adresa nr. S/10154/D/11 mai 2010 precum şi din Hotărârea nr. 50/1990 a Comisiei pentru Aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 18/1990 din jud. Alba, hotărâre prin care s-a stabilit că perioada 16 august 1952 – 18 iunie 1954, constituie vechime neîntreruptă în muncă şi în aceeaşi unitate, conform art. 1 alin. (1) şi (2) din Decretul – Lege nr. 118/1991 şi i s-au acordat tatălui reclamantului drepturile prevăzute de acest text de lege.
Această stare de fapt este consemnată şi în literatura editată de A.F.D.P.R., filiala Alba, în lucrarea intitulată „Noi nu am avut tinereţe - Cronica Rezistenţei Anticomuniste 1945 - 1989 - Ediţia a II a, pag 343.
Prin adresa nr. 38 din 23 martie 2010 a A.F.D.P.R., filiala Alba, s-a relevat această stare de fapt şi calitatea de fost membru al acestei asociaţii a tatălui reclamantului Z.A. precum şi punctul de vedere afirmativ al acestei asociaţii privind calitatea acestuia de deţinut politic.
Testimonial şi cu înscrisuri s-a dovedit că Z.A., a fost deţinut în P.N.T. Caransebeş, suportând foarte greu condiţiile de detenţie: mâncarea fiind foarte slabă, într-o celulă erau peste 20 de deţinuţi, iar suprafaţa celulei era foarte redusă raportat la numărul de persoane din aceasta nu erau scoşi la muncă fiind deţinuţi politici, astfel că majoritatea timpului o petrecea în acea celulă. Martorul M.N.A. a arătat că cunoaşte acestea de la mama sa care l-a vizitat în P.N.T. şi a constatat că era foarte slăbit fizic din cauza acestor condiţii de detenţie. Pe perioada detenţiei familia acestuia a supravieţuit cu greu întrucât mama reclamantului era casnică şi avea doi copii minori unui de 6 ani şi unul de 9 ani astfel încât doar cu ajutor din partea altor persoane, inclusiv a familiei martorului reuşeau să supravieţuiască. Anterior, familia a avut venituri substanţiale întrucât tatăl reclamantului era un avocat renumit în oraş. Deşi mama reclamantului a încercat să-şi găsească un loc de muncă nu a reuşit datorită faptului să soţul său era deţinut politic. Chiar şi după eliberare din P.N.T., tatăl reclamantului nu a reuşit să presteze vreo muncă plătită perioadă de peste un an tot datorită acestei condamnări, iar ulterior a redevenit avocat. Reclamantul a vrut să se înscrie la facultatea de drept, însă, datorită acestei condamnări a tatălui său, nu a putut, fiind acceptat doar la I.P.G.
Ulterior eliberării sale din detenţie, tatăl reclamantului a fost permanent şi sistematic urmărit de organele securităţii până în 1989, aşa cum rezultă din dosarul din fondul informativ înaintat în xerocopie de C.N.S.A.S.
Prin cele de mai sus, s-a cauzat persoanei vătămate Z.A. un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţe dăunătore neevaluabile în bani care au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa, inclusiv a unor inconveniente, de ordin fizice datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, onoare, reputaţie, precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. Lipsirea de liberare a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989 viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504 C. proc. pen. şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în durerile fizice şi psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea de decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte. În schimb se poate acorda o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţa, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciu ca atare.
Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Satisfacţia echitabilă cuprinde două componente şi anume: reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciul moral. Dat fiind ca în speţa în privinţa prejudiciului moral se remarcă faptul că acesta nu poate fi disociat de cel material, întrucât au condiţii cauzale asemănătoare, Tribunalul apreciază că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului din punct de vedere al victimei.
Este de netăgăduit ca orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferinţe pe plan moral, social şi profesional, ca astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale. La stabilirea cuantumului se va avea în vedere însă şi concret viaţa celui în cauză, perioada cât el a fost privată de libertate, de peste 7 ani, împrejurarea că, în comunitatea din care făcea parte, i-a fost afectat reputaţia, prin condamnarea sa abuzivă, a fost spus la suferinţe fizice şi psihice, i s-a ştirbit onoarea, demnitatea şi i s-a îngrădit libertatea, drepturi personale nepatrimoniale, ocrotite de lege şi a fost lipsit de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare, deci atât pierderea suferită, cât şi beneficiul nerealizat, precum şi o anumită compensare a posibilităţilor pe care le acea anterior vătămării şi acelea care i-au fost accesibile ulterior.
Conform art. 3 coroborat cu art. 4 alin. (3) şi raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect printre altele, internarea în unităţi şi colonii de muncă.
Aceeaşi lege prevede la art. 5 că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi după decesul acestor persoane, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin condamnare prin urmare, faţă de acest text de lege acţiunea reclamantului se priveşte a fi admisibilă şi întemeiată urmând a fi admisă în privinţa primului capăt de cerere şi admisă doar în parte în privinţa celui de al doilea capăt de cerere, respectiv în ceea ce priveşte cuantumului daunelor morale la stabilirea acestuia se vor avea în vedere şi următoarele: reclamantul nu este persoana care a suferit măsura politică abuzivă, ci descendentul acesteia fiu, dar care era născut la data arestării tatălui său şi pe perioada detenţiei şi urmăririi acestuia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, cât şi pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Alba.
Parchetul de pe lângă tribunal a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate, rejudecarea în fond şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice în sensul reducerii daunelor morale la nivelul stabilit de OUG nr. 62/2010.
În motivarea apelului, s-a invocat apariţia OUG nr. 62/2010 care a limitat cuantumul daunelor morale care pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu titlu daune morale, şi pe de altă parte practica C.E.D.O., care a manifestat moderaţie în acordarea acestui tip de daune (cauza C., K., D. etc..
Prin apelul declarat, pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Alba, a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul diminuării sumei acordate cu titlu daune morale.
În motivarea apelului, pârâtul a criticat cuantumul daunelor morale acordate şi care depăşeşte maximul stabilit prin OUG nr. 62/2010 de modificare a Legii nr. 221/2009.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 10 din 20 ianuarie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Alba şi M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor morale şi a menţinut în rest sentinţa atacată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul a formulat acţiunea la data de 10 februarie 2009, acţiunea fiind soluţionată la data de 9 iunie 2010 când Legea nr. 221/2009 avea o altă formă decât legea în vigoare la momentul pronunţării hotărârii de faţă.
Astfel, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma anterioară, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, poate solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Reclamantul îndeplinea condiţiile impuse de acest text legal, aspect necontestat de niciuna din părţi, astfel că a depus acţiunea pendinte.
Acest text de lege a fost modificat prin OUG nr. 62/2010, care a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 în vigoare de la 15 noiembrie 2010. De asemenea, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
De la data publicării acestor decizii, a expirat termenul de 45 de zile, fără ca Guvernul, respectiv Parlamentul, să modifice în vreun fel legea, respectiv ordonanţa de urgenţă declarate neconstituţionale.
În aceste condiţii, s-a constatat că temeiul juridic în baza căruia au fost acordate daunele morale nu mai subzistă, astfel că petitele din acţiunea reclamantului care vizau acest aspect sunt lipsite de temei juridic.
Suferinţele reclamantului din detenţie şi urmările acestora, precum şi din perioada ulterioară, sunt incontestabile, însă în condiţiile modificării legii şi încetării efectelor temeiurilor de drept care au permis acordarea despăgubirilor morale pentru această perioadă, nu se mai poate lua în calcul o reparaţie echitabilă pe acest temei.
Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În criticile dezvoltate se susţine că Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă deoarece dreptul său la despăgubiri a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanţă, care i-a creat o speranţă legitimă. Acest drept intră în sfera noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la C.A.D.O.L.F.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României referitoare la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar reglementările internaţionale şi cele comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din dreptul intern.
Modificarea soluţiei instanţei de fond ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ar fi în contradicţie cu art. 1 din Protocolul adiţional la C.A.D.O.L.F., conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale".
Jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că „bunurile" în sensul art. 1 din primul Protocol pot fi bunuri existente, valori patrimoniale, inclusiv creanţe pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a le vedea concretizate.
Recurentul-reclamant consideră că o hotărâre judecătorească constituie un „bun" întrucât această hotărâre identifică şi concretizează un drept cu valoare patrimonială.
Curtea Constituţională nu se poate substitui aprecierii instanţelor de judecată, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepţiunea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, doar ele având prerogativa de a aprecia independent şi imparţial asupra modului de aplicare şi interpretare a legii.
De altfel, prin Decizia nr. 1344/2008 Curtea Constituţională a reţinut că nu are atribuţia de a rezolva conflictul unor dispoziţii interne cu legislaţia internaţională.
Recursul, declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Alba, este nefondat pentru următoarele argumente:
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
În acest context se constată ca în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 31 şi 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţia României.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, cât şi în art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţa de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În speţă, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761/15.11.2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase Decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluţionată definitiv de Curtea de Apel Cluj la data 19 ianuarie 2011.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării sale cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a realizat un control de constituţionalitate a posteriori, dându-se eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic.
Nu se poate spune că acţiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actiim.
În speţă, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.
În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situaţie juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă şi nu într-o situaţie juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere, dar şi în acest caz numai dacă situaţiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Concluzionând, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Faţă de considerentele ce preced nu pot fi primite criticile prin care se susţine că potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, referitoare la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar reglementările internaţionale şi cele comunitare au prioritate faţa de dispoziţiile contrare din dreptul intern.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente, nu pot fi primire criticile potrivit cărora Curtea Constituţională s-ar substitui prin deciziile sale rolului instanţelor de judecată.
Aşadar, faţă de cele reţinute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Alba.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Alba împotriva deciziei nr. 10 din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 142/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 138/2012. Civil → |
|---|
