ICCJ. Decizia nr. 15/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 15/2012
Dosar nr.1546/115/2010
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1208 din 22 iunie 2010, Tribunalul Caraş - Severin a admis, în parte, acţiunea reclamantelor S.A.G. şi H.H.R. şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând daune morale.
Prima instanţă a avut în vedere că părinţii reclamantelor au fost deportaţi din localitatea de domiciliu, în U.R.S.S, pentru munca de reconstrucţie, şi că, prin documentele depuse la dosar, reclamantele au făcut dovada încadrării lor în dispoziţiile art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
S-au avut în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic de familia reclamantelor şi, totodată, importanţa valorilor morale lezate pentru persoanele în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 172/ A din 09 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş - Severin, a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamantelor, a respins apelul reclamantelor.
S-a reţinut că, într-adevăr, antecesorii reclamantelor, cetăţeni români de etnie germană, au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic, însă s-a apreciat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie, cumulativă, inserată în texul art. 3 alin. (1) şi care se interpretează în conjuncţie cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945, ci de autorităţile sovietice de ocupaţie.
Curtea a apreciat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani, anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare a acestora în U.R.S.S.
Mai mult decât atât, s-a reţinut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi, drept consecinţă, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, fiind astfel desfiinţat temeiul juridic al pretenţiilor reclamantelor privind daunele morale, temei care a dat naştere unei situaţii juridice obiective (legale), în curs de desfăşurare (facta pendentia) până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 16 martie 2011, reclamantele S.A.G. (născută O.) şi H.H.R., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Recurentele-reclamante au susţinut că au invocat în acţiunea introductivă de instanţă, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Chiar şi după pronunţarea şi publicarea deciziilor Curţii Constituţionale, nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010, prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/2009, principiile de drept şi prevederile legale care au stat la baza emiterii acestui act normativ, subzistă, în sensul că aceste decizii nu sunt aplicabile cauzelor aflate pe rol la data pronunţării lor, ci doar celor înregistrate ulterior acestui moment.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre, deşi s-au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1), lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul respectării principiului neretroactivităţii.
Dacă nu ar mai fi acordate despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenţie.
Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au aplicabilitate prioritară faţă de normele juridice interne ale statului membru.
Privarea de libertate a părinţilor reclamantelor a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa directă a unor inconveniente de ordin fizic, datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie etc. - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează;
Nu pot fi reţinute pretinsele critici de nelegalitate aduse deciziei instanţei de apel, întrucât acestea nu vizează, cum ar fi fost firesc, considerentele principale care au condus instanţa la soluţia litigiului, respingerea pe fond a cererii reclamantelor.
S-a reţinut corect că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acest act normativ, adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nici o dispoziţie legală cuprinsă în vreunul din actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de părinţii reclamantelor le-a creat acestora prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii lor ulterioare, sub toate aspectele ei.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, constituie suferinţe care în mod cert justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia reclamantelor nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă, şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, care fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori OG nr. 214/1999.
Se poate aprecia astfel că măsura deportării nu s-a concretizat printr-o Decizia a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege.
Această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei U.R.S.S., sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Împrejurarea că reclamantele şi-au sprijinit cererea de chemare în judecată şi pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate reprezenta în sine o critică pertinentă de nelegalitate, cât timp aceasta nu se concretizează într-o ipoteză reală de încălcare a legii naţionale şi a drepturilor, intereselor patrimoniale, valorificate de reclamante în temeiul acesteia.
În consecinţă, apreciind că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în cauză, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul reclamantelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.A.G. şi H.H.R. împotriva deciziei nr. 172/ A din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 16/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 146/2012. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
