ICCJ. Decizia nr. 1603/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1603/2012
Dosar nr.3936/1/2011
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală la 9 mai 2011, S.M.M. a solicitat retractarea deciziei nr. 1782 din 3 martie 2011 a acestei instanţe.
În motivarea căii de atac, s-a arătat că în cauză, prima instanţă respectiv, Tribunalul Bihor a pronunţat o hotărâre prin care a respins contestaţia împotriva dispoziţiei Primarului Municipiului Oradea din 30 iulie 2003, de respingere a notificării formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001, pe motiv că nu s-a făcut dovada că imobilele au aparţinut societăţii la care defunctul C.I. a fost acţionar majoritar.
Apelul a fost admis, fiind admisă contestaţia, iar prin Decizia a cărei anulare se cere, Înalta Curte a admis recursul Primarului şi a modificat Decizia instanţei de apel, în sensul că a respins apelul.
S-a susţinut că Statul Român a reţinut înscrisuri doveditoare pe care nu le-a depus la dosarul cauzei, din care rezultă că societatea era coproprietară asupra imobilelor fabricii.
În acest sens, revizuenta s-a adresat la 4 martie 2011 M.F.P., solicitând să i se comunice dacă există acte referitoare la preluarea fabricii O., din care rezultă că fosta fabrică R. şi W. a aparţinut, în final, în proporţie de 40%, întreprinderii O.
Răspunsul a parvenit revizuentei la 13 aprilie 2011 de la M.F.P., partea potrivnică din dosar.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1872 din 3 martie 3011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a cărei retractare, pe calea revizuirii, s-a pretins, a fost admis recursul declarat de Primarul municipiului Oradea, modificată în tot Decizia atacată, în sensul respingerii apelului şi păstrării astfel, a sentinţei de primă instanţă, care respinsese contestaţia împotriva dispoziţiei primarului.
În considerentele justificative ale deciziei din recurs s-a reţinut că în cauză nu s-a demonstrat că antecesorul reclamanţilor ar fi avut în proprietate imobilul notificat sau că acesta ar fi aparţinut O., ci doar că în imobilul respectiv şi-a desfăşurat activitatea fosta întreprindere O. Ca atare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, iar reclamanţii nu pot fi beneficiari ai măsurilor reparatorii.
Fundamentându-şi calea extraordinară de atac promovată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuenta pretinde că, ulterior pronunţării deciziei din recurs, ar fi intrat în posesia unui înscris doveditor, reţinut de partea potrivnică, înscris ce demonstra structura capitalului fostei întreprinderi O.
În sensul prevederilor legale menţionate, este necesar ca înscrisul de care se prevalează partea să fie doveditor, adică apt să conducă la adoptarea altei soluţii în cauză şi de asemenea, să fi existat imposibilitatea administrării lui, fie pentru că partea potrivnică l-a reţinut, fie din cauza unei împiedicări mai presus de voinţa părţii.
Or, niciuna din aceste condiţii nu este întrunită în cauză.
Reţinerea înscrisului de către partea potrivnică nu poate fi susţinută, în condiţiile în care demersul ulterior al revizuentei demonstrează faptul că a fost suficient să formuleze o cerere către M.F.P., pentru a primi relaţiile solicitate.
În realitate, partea se prevalează de culpa ei în administrarea probatoriului, tinzând în fapt, să obţină o redeschidere a judecăţii pentru completarea mijloacelor de probă, ceea ce este însă incompatibil cu rolul şi funcţia acestei căi extraordinare de atac.
Pe de altă parte (deşi neîndeplinirea condiţiei menţionate anterior, referitoare la imposibilitatea administrării înscrisului este suficientă prin ea însăşi pentru a determina inadmisibilitatea căii de atac) se constată că oricum, înscrisul nu avea valoare doveditoare în sensul legii, nefiind apt să conducă la adoptarea altei soluţii.
Aceasta, în condiţiile în care Decizia din recurs reţine că nu s-a dovedit că antecesorul reclamanţilor deţinea imobilul în proprietate şi nici nu s-a demonstrat că societatea O. (la care a fost acţionar autorul) ar fi fost proprietara imobilului.
Faţă de acest aspect, determinant în adoptarea soluţiei, înscrisul nou care ar demonstra, conform susţinerii, că „fosta fabrică R. şi W. a aparţinut în proporţie de 40% întreprinderii O., este lipsit de relevanţă.
În consecinţă, văzând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care să facă posibilă retractarea hotărârii, cererea de revizuire va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de S.M.M. împotriva deciziei nr. 1872 din 3 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1664/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1577/2012. Civil → |
|---|
