ICCJ. Decizia nr. 1552/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1552/2012
Dosar nr.2472/30/2010
Şedinţa publică din 6 martie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 1 aprilie 2010 reclamanţii U.I., S.F. şi S.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate de organele fostei miliţii şi securităţi având ca obiect stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora în localitatea Tătaru - Nou Călmăţui, în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955 din localitatea de domiciliu. Au solicitat şi obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, pentru fiecare membru al familiei, reprezentând prejudiciu moral suferit ca urmare a aplicării măsurii administrative.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 2277/ PI din 23 septembrie 2010, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul la plata sumei de 7.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
Tribunalul a reţinut, ca situaţie de fapt, că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 reclamanţii au fost dislocaţi la data de 18 iunie 1951 din localitatea Igriş, judeţul Timiş, în Bărăgan, având domiciliu obligatoriu fixat în localitatea Tătaru - Nou Călmăţui.
Măsura deportării reclamanţilor în Bărăgan se circumscrie ipotezei prevăzute de dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 4 din acelaşi act normativ.
Tribunalul a apreciat, faţă de situaţia de fapt reţinută, că suma de 7.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă pentru nerespectarea drepturilor fundamentale ale reclamanţilor, în raport de criteriile stabilite de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a respins pretenţiile formulate de reclamanţi în calitate de descendenţi ai autorilor lor decedaţi, la rândul lor victime ele regimului comunist.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Statul Român prin M.F.P.
Reclamanţii au criticat sentinţa atât din punct de vedere al cuantumului acordat, considerat a fi prea mic în raport de întinderea prejudiciului şi pentru faptul că nu le-au fost acordate despăgubiri şi pentru autorii lor.
Pârâtul, la rândul său, a criticat cuantumul despăgubirilor acordate, considerându-l nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit şi de împrejurarea că reclamanţii au beneficiat de dezdăunări şi în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 436/ A din 2 martie 2011 a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins în totalitate acţiunea reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, ca motiv de ordine publică, incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Curtea a reţinut că, la data soluţionării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale fusese deja publicată în M. Of. şi prin urmare, dat fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, dispoziţiile declarate neconstituţionale nu mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru daune morale, Decizia nr. 1358 a Curţii Constituţionale fiind obligatorie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii U.I., S.F. şi S.P.
Principala critică a vizat faptul că instanţa de apel nu putea să aplice retroactiv Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Recurenţii au susţinut că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituţională la data cererii introductive, invocând dispoziţiile art. 14 C.E.D.O. şi cauze ale contenciosului european.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte retine următoarele:
Criticile privind stabilirea greşită de către instanţa de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.
Aspectul, care interesează prioritar în speţă, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. l.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, în speţă nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile privind daunele morale, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii enunţate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În acelaşi timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Izvorul "discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În speţă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În concluzie, faţă de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamanţii invocă principiul neretroactivităţii legii.
De altfel, aplicarea dispoziţiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece, prin pronunţarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Prin urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine că Decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii U.I., S.F. şi S.P. împotriva deciziei nr. 436/ A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 1455/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1404/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
---|