ICCJ. Decizia nr. 1635/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1635/2012
Dosar nr. 2901/115/2010
Şedinţa publică din 8 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1552 din 29 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta J.D. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, iar pârâtul a fost obligat la plata sumei de 5.000 euro pentru reclamantă, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru condamnarea pentru crima de uneltire contra ordinii sociale a tatălui său, J.I.
Având în vedere suferinţele suportate de persoana condamnată şi de familia acestuia, ţinând seama de necesitatea reparării echitabile şi într-un cuantum rezonabil a prejudiciului astfel suferit şi văzând că sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, instanţa a dispus conform celor mai sus arătate.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri atât reclamanta cât şi pârâtul. Reclamanta a solicitat schimbarea sentinţei în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, criticând greşita cuantificare de către instanţă a suferinţelor suportate de tatăl său.
Pârâtul a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În motivare, a invocat incidenţa O.U.G. nr. 62/2010 şi că instanţa nu a respectat principiul proporţionalităţii şi nici criteriul echităţii la stabilirea şi acordarea despăgubirilor.
Prin decizia civilă nr. 522 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a dispus respingerea apelului declarat de reclamantă, admiterea apelului declarat de pârât şi schimbarea sentinţei atacată, în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Tot Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituţionale prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (şi) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă şi-a încetat efectele juridice.
Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, indicând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Arată că instanţa trebuia să constate că sunt incidente prevederile dreptului comun, respectiv art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 48 alin. (3) din Constituţia României, cu referire la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., astfel că se impune repararea de către stat a pagubei suferite şi repunerea victimei în situaţia anterioară. Principiul reparării integrale a prejudiciului are un caracter estimativ, iar despăgubirea cuvenită trebuie să se facă după o atentă analiză a criteriilor de acordare, pe baza unei aprecieri echitabile.
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Deşi recurenta a indicat drept motive de nelegalitate al deciziei recurate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat nicio critică susceptibilă de încadrare, analiza susţinerilor reclamantei fiind posibilă doar din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În primul rând, instanţa superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretenţiile reclamantei prin raportare la art. 998-999 C. civ., art. 504-505 C. proc. pen. şi art. 48 alin. (3) din Constituţia României, aşa cum s-a susţinut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenţii, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.
Legalitatea deciziei atacate, cu referire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de înlăturarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, decizie publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu erau titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta J.D. împotriva deciziei civile nr. 522 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1634/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1637/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
