ICCJ. Decizia nr. 1760/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1760/2012
Dosar nr. 938/83/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 421/D din 23 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. 938/83/2010, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul J.A., în reprezentarea defunctului J.M., decedat la data de 11 august 1947 în raionul Doneţk, pe teritoriul fostei U.R.S.S., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în consecinţă:
A constatat, raportat la art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, că măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul reclamantului, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S. (ulterior survenind decesul acestuia în raionul Doneţk, pe teritoriul fostei U.R.S.S., la data de 11 august 1947), are caracter politic.
Pârâtul a fost obligat, în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), şi alin. (4) din acelaşi act normativ, să plătească reclamantului suma de 100.000 euro, echivalent în lei la data efectivă a plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a măsurii administrative menţionate.
A respins restul pretenţiilor formulate de reclamant.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a dovedit legitimarea calităţii procesuale active şi că următoarele:
Antecesorul reclamantului a fost constituit în prizonier de război în cursul anului 1944, apoi transportat pe teritoriul fostei U.R.S.S., în lagărul din raionul Doneţk, unde a decedat la data de 11 august 1947.
Din cuprinsul actelor de stare civilă depuse de reclamant reiese că acesta avea vârsta de 10 ani la data rămânerii orfan de tată în urma decesului tatălui său.
Faţă de această stare de fapt şi raportat la temeiul juridic invocat de către reclamant, instanţa de judecată a reţinut, ca un prim aspect, că în ce priveşte calitatea procesuală activă pentru promovarea unei acţiuni în despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, o atare calitate justifică, conform art. 5 alin. (1) din lege, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei rezultând calitatea reclamantului de fiu al persoanei victimă a măsurii administrative cu caracter politic.
În circumscrierea caracterului politic al măsurii administrative luate faţă de antecesorul reclamantului, în speţă efectuarea prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S. urmată de decesul acestuia, instanţa a reţinut că potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, ";constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu";, dacă s-a întemeiat pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în cuprinsul art. 3 lit. a) - f) din lege. Pe de altă parte, disp. art. 4 alin. (3) prevăd că ";persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele de la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora";, stabilindu-se că disp. art. 1 alin. (3) din lege se aplică în mod corespunzător.
Tocmai datorită trimiterii la disp. art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanţa a apreciat că în speţă caracterul politic al unei măsuri administrative (definite conform art. 3 din lege) rezultă, în situaţia acestor ";alte măsuri";, din referirea expresă a legiuitorului la scopurile reglementate prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive.
Pe cale de consecinţă instanţa a constată că, de principiu, măsura administrativă constând în efectuarea prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură administrativă abuzivă în înţelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat şi cu disp. art. 1 alin. (2) lit. a) şi b) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
În speţă, instanţa a mai reţinut că, în ce priveşte măsura luată faţă de antecesorul reclamantului, caracterul abuziv şi politic al acesteia rezultă şi din perspectiva Decretului-lege nr. 118/1990.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant, tribunalul a reţinut în primul rând că, faţă de natura juridică a daunelor morale, acestea decurg din prejudiciul moral încercat ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse în cauză. Altfel spus - şi reţinând un raţionament judiciar similar, exprimat însă în privinţa încălcării unui drept fundamental garantat prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoalele Adiţionale la aceasta - prejudiciul moral presupune repararea ";stărilor de nelinişte, de disconfort şi de incertitudine ce rezultă din acea încălcare"; (Hotărârea din 6 aprilie 2001, Comingersoll împotriva Portugaliei).
Tribunalul a mai reţinut că, de principiu, acordarea unei sume băneşti nu poate compensa durerea provocată de moartea unei fiinţe apropiate. Această apreciere nu poate însă conduce la soluţia de respingere a pretenţiilor formulate, întrucât ar conduce la minimalizarea valorii vieţii umane. Având în vedere că în speţă decesul antecesorului reclamantului a fost determinat tocmai de măsura administrativă cu caracter politic în cauză, coroborat cu scopul declarat şi urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009, instanţa de fond a apreciat cererea reclamantului ca fiind întemeiată în parte, sub aspectul cuantumului pretenţiilor solicitate.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.
Prin Decizia nr. 60 A din 9 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva Sentinţei civile nr. 421/D din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului de la suma de 100.000 euro la suma de 10.000 euro.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Tema pretenţiilor în cauza dedusă judecăţii o formează obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative a prizonieratului dispusă faţă de tatăl reclamantului - J.M. - constând în prizonierat pe teritoriul U.R.S.S., în perioada ianuarie 1945 - 11 august 1947, dată la care a intervenit şi decesul acestuia pe teritoriul fostei U.R.S.S., cererea fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, dispuse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Susţinerile prin care se arată că măsura administrativă a prizonieratului luată faţă de antecesorul reclamantului nu are caracter politic sunt nefondate.
Deşi este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
Legea nr. 221/2009 face trimitere la dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar din interpretarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantului, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.
De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligenţe pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
Instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate criticile prin care se arată că prin acordarea de despăgubiri atât în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, al O.U.G. nr. 214/1999, cât şi al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparaţie, această din urmă lege având un caracter de complinire, fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Chiar dacă Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, până la publicarea deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai Curţii Europene a Drepturilor Omului reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman şi alţii împotriva României).
Or, cum până la publicarea Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010 - practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, instanţa de apel a apreciat că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte peroane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate - a se vedea în acest Cauza Driha împotriva României.
Instanţa a considerat că sunt fondate criticile privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului, instanţa de fond cuantificând în mod greşit despăgubirile cuvenite acestuia, având în vedere că daunele acordate de prima instanţă sunt excesive, iar în acest context este de reţinut că tatăl reclamantului a decedat sub durata măsurii de prizonierat luate împotriva sa, decesul acestuia survenind în U.R.S.S. în ziua de 11 august 1947.
În cauze având obiect similar, practica Curţii de Apel Oradea s-a situat pe o traiectorie constantă, în sensul cuantificării despăgubirilor la suma fixă de 10.000 euro, atunci când sub durata măsurii de prizonierat a intervenit decesul persoanei, apreciindu-se că această sumă, alături de constatarea măsurii abuzive, este suficientă pentru a înlătura calitatea de victimă. De altfel, chiar raportat la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale şi a celor materiale, cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţa de fond este discordant cu această practică, apărând ca excesiv de mari.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi a solicitat admiterea acestuia şi modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare a susţinut următoarele:
Cu privire la cuantumul despăgubirilor a arătat ca au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate.
De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală (şi nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
În acest sens, a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza Hood împotriva Marii Britanii, Cauza Nicolova împotriva Bulgariei).
Repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusă judecăţii a fost instituită de către legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive şi Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Pornind aprioric de la premisa că aceste acte normative au fost de natură să acopere în totalitate aceste prejudicii, se impune evitarea unei duble reparaţii, atât prin acordarea unor daune materiale cât şi prin acordarea daunelor morale, pe calea Legii nr. 221/2009.
Instanţa, trebuie să ţină seama la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, de întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare.
Aşadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamantul a beneficiat.
Recurentul-pârât a invocat totodată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi a susţinut că în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita şi dispune de către instanţa doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.
Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele care succed.
Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de fond, autorul reclamantului a fost prizonier de război în U.R.S.S., în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acţiunea promovată reclamantul tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta pentru perioada de după 23 august 1944.
Situaţia autorului reclamantului nu se circumscrie însă domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 (1) lit. a) din acest act normativ, obiect de reglementare al legii îl constituie doar persoanele care au suferit condamnări politice ori care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, măsuri cu caracter politic luate de regimul totalitar.
Existenţa în paralel cu Legea nr. 221/2009 a unor alte acte normative cu caracter reparatoriu, în planul prejudiciilor morale suferite de persoanele persecutate de regimul totalitar, opresiv, nu implică o suprapunere a sferei de reglementare a acestor acte normative.
În aceasta privinţă, cum se poate lesne observa din chiar titlul Decretului-lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului a fost clar exprimată în a se stabili acordarea unor drepturi atât persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, cât şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Aceste prevederi, referitoare la ultimele două categorii de persoane, nu au mai fost însă reluate în cuprinsul Legii nr. 221/2009, consecinţa aplicării principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus constând în aceea că, persoanele făcând parte din categoriile care nu au mai fost vizate de legiuitor, nu intră în sfera de reglementare a legii.
Ca atare, starea de prizonierat în care s-a aflat autorul reclamantului în perioada indicată nu poate fi interpretată ca fiind consecinţa unei opresiuni politice a fostului regim comunist ci rezultatul unor acţiuni militare, de război, care exced exigenţelor şi condiţiilor strict reglementate de Legea nr. 221/2009.
Deşi prin motivele de recurs pârâtul a invocat aplicabilitatea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, chestiunea efectelor acesteia asupra proceselor în curs de judecată la data publicării ei este, însă, subsecventă stabilirii incidenţei, în cauză, a Legii nr. 221/2009.
Or, potrivit celor reţinute în analiza recursului pârâtului, incidenţa Legii nr. 221/2009 este exclusă în prezenta cauză, raportat la considerentele precedente, astfel că nu se mai pune problema aplicabilităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, care-şi găseşte aplicarea în soluţionarea acţiunilor deduse judecăţii în temeiul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, criticile prin care pârâtul invocă aplicabilitatea, în cauză, a deciziei Curţii Constituţionale sus-menţionate nu se mai impun a fi analizate, soluţia de respingere a cererii reclamantului privind acordarea daunelor morale, pronunţată în apel, fiind justificată de inaplicabilitatea, în cauză, a Legii nr. 221/2009, sens în care se va înlocui motivarea din decizia recurată.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate care le substituie pe cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte decizia recurată şi, schimbând în tot sentinţa tribunalului, va respinge cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 60 A din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că schimbă în tot Sentinţa nr. 421 D din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Respinge acţiunea formulată de reclamantul J.A.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1759/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1761/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
