ICCJ. Decizia nr. 1762/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1762/2012
Dosar nr. 1462/83/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamantul P.M., a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să-l oblige pe pârât să-i plătească suma de 200.000 euro cu titlu de daune morale.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că tatăl său, defunctul P.I., în perioada 03 ianuarie 1945 - 30 aprilie 1945 a fost luat prizonier în Feldioara, unde a şi murit. A menţionat că nu este beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990 şi a precizat că prin această lege nu a fost despăgubit.
În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora.
Prin Sentinţa civilă nr. 566/D din 13 mai 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acţiunea civilă a reclamantului P.M., în calitate de descendent gradul I după P.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de prizonierat şi l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantului suma de 5.000 (cinci mii) RON cu titlu de daune morale. A respins restul pretenţiilor, ca nefondate.
Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Legea reparatorie ce constituie temeiul juridic al cererii reclamantului face trimitere la dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, art. 5 alin. (1) dispunând că de măsurile reparatorii beneficiază şi persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. Art. 1 al acestui din urmă act normativ face referire expresă, în art. 1 alin. (2) lit. a) şi b) la situaţia persoanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Din interpretarea sistematică şi istorico-teleologică a tuturor dispoziţiilor legale ţinute, instanţa a apreciat că persoanele care au fost prizoniere ori deportate la munca de reconstrucţie a fostei Uniuni Sovietice în perioada de referinţă, au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (2), instanţa a apreciat că se cuvine a i se acorda reclamantului o reparaţie morală, prin recunoaşterea caracterului politic al acestei măsuri iar în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din lege, a obligat Statul Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit în perioada prizonieratului, de către tatăl reclamantului, defunctul P.I.
Referitor la cuantificarea daunelor, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii şi din partea statului maghiar şi de aceea, a apreciat ca fiind echitabilă acordarea sumei de 5.000 RON pentru repararea pecuniară a prejudiciului moral suferit de tatăl acestuia în perioada în care a fost prizonier, respectiv 03 ianuarie 1945 - 30 aprilie 1945, câte 1000 RON pentru fiecare lună de prizonierat. La stabilirea acestei sume lunare a avut în vedere criteriile stabilite prin art. 1 alin. (3) din Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv fiecare an de detenţie sau internare se consideră ca vechime în muncă un an şi şase luni. Instanţa de fond a reţinut ca şi bază de calcul salariul minim pe economie de 700 RON pe lună, conform Legii nr. 330/2009, fiecare lună de detenţie sau internare va fi socotită ca fiind o lună şi jumătate ceea ce înseamnă aproximativ 1000 RON pe luna de detenţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul P.M., pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, cât şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.
Prin apelul declarat, reclamantul a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii apelate în sensul majorării cuantumului despăgubirilor la suma de 200.000 euro.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că suma acordată de instanţa de fond este mult prea mică raportat la suferinţele la care a fost supus antecesorul său, urmare a măsurii prizonieratului dispusă faţă de acesta în localitate Feldioara în perioada 03 ianuarie 1945 - 30 aprilie 1945, unde a şi murit.
Prin apelul declarat Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii.
Arată că, reclamantul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 întrucât prizonieratul nu se încadrează printre cazurile enumerate de această lege.
Pârâtul Statul Român nu a motivat apelul, depunând doar întâmpinare la apelul declarat de către reclamant, prin care a solicitat respingerea acestuia.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, precizându-şi poziţia procesuală în cauză a solicitat respingerea apelului declarat de reclamantul P.M. şi admiterea celorlalte două apeluri, sens în care a solicitat a se respinge acţiunea.
Arată acesta că, deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unui condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conţinutul art. 3 din Legea nr. 221/2009.
În continuare arată că, analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din lege şi implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 se constată că deportarea nu satisface niciunul din criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
De asemenea măsura nu se situează în timp din punct de vedere al dispunerii după 6 martie 1945 fiind dispusă anterior, respectiv la data de 10 ianuarie 1945.
Arată apoi că, sentinţa este nelegală şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, respectiv suma de 5.000 RON raportat la perioada de deportare.
Prin scriptul depus la dosar Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 51 din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul P.M. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală A Finanţelor Publice Satu Mare, împotriva Sentinţei civile nr. 566/D din 13 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a menţinut-o în întregime.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Tema pretenţiilor în cauza dedusă judecăţii o formează obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative a prizonieratului, dispusă faţă de antecesorul reclamantului în perioada 03 ianuarie 1945 - 30 aprilie 1945 în localitatea Feldioara unde acesta a şi decedat, cererea fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora dispuse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Susţinerile apelantului Parchetul de pe lângă Satu Mare precum şi ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea potrivit cărora măsura prizonieratului luată faţă de tatăl reclamantului nu are caracter politic sunt nefondate.
Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acelaşi sens s-a avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situaţia persoanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantului de vreme ce măsura s-a prelungit după 6 martie 1945, Statul Român neluând nicio măsură pentru încetarea acestei situaţii, împrejurare faţă de care acesta nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii săi.
Este adevărat faptul că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicarea deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai Curţii Europene a Drepturilor Omului reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman şi alţii împotriva României).
Or, cum până la publicarea Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010 - practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte peroane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, - a se vedea în acest sens cauza Driha împotriva României.
Referitor la criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate, curtea de apel a reţinut că instanţa de fond, a cuantificat în mod corect despăgubirile, raportat la durata măsurii dispuse faţă de antecesorul reclamantului, la consecinţele produse şi de intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite.
Conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material, cât şi a celui moral.
Spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei cât şi a întinderii, la acţiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului nu şi la întinderea acestuia.
Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate.
Or judecând în echitate, în speţă s-a apreciat că suma acordată de instanţa de fond cu titlu de despăgubiri, nu este disproporţionată fiind de natură să asigure o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul reclamantului.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, prin recursul său, a susţinut următoarele:
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, a arătat că au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate.
De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală (şi nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
În acest sens, recurentul-pârât a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza Hood împotriva Marii Britanii, Cauza Nicolova împotriva Bulgariei).
Este recunoscut dreptul statului de a reglementa o marjă naţională de apreciere, să creeze un just echilibru respectiv să fie proporţionale cu suferinţa provocată, dar să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru reclamant.
A mai invocat faptul că repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusă judecăţii, a fost instituită de către legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive şi Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de a 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Scopul creării cadrelor legislative sus-citate a fost tocmai repararea unor asemenea prejudicii. Astfel, pornind aprioric de la premisa că aceste acte normative au fost de natură să acopere în totalitate aceste prejudicii, se impune evitarea unei duble reparaţii, atât prin acordarea unor daune materiale cât şi prin acordarea daunelor morale, pe calea Legii nr. 221/2009.
De asemenea, modalitatea de reparare a prejudiciului este stabilită prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, context legislativ în care instanţa, potrivit alin. (5), nu a dispus verificarea solicitării de către reclamant a acordării eventualelor despăgubiri şi potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005. Acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa, trebuie să ţină seama la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, de întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare.
Aşadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
Totodată, a solicitat instanţei de recurs ca, în situaţia în care apreciază ca fiind temeinică şi legală acţiunea formulată, să aibă în vedere reglementările O.U.G. nr. 62/2010 prin care se modifică dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare, dar şi un plafon până la care se pot acorda despăgubiri persoanelor care se încadrează în categoriile enunţate de acest act normativ.
Recurentul a mai invocat şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În considerarea celor de mai sus, recurentul-pârât a solicitat instanţei să admită recursul şi să modifice în tot Decizia civila nr. 51/2011 din 02 martie 2011, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Prin recursul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi: pe de o parte, modificarea în totalitate a acestor hotărâri în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantul P.M. în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 iar pe de altă parte, schimbarea în parte a acestor hotărâri în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 5.000 RON acordate reclamantului.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut următoarele:
Prizonieratul ca şi deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative.
Deportarea, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conţinutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.
Analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din Lege şi implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că deportarea nu satisface niciunul din criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
De asemenea, măsura nu se situează în timp din punctul de vedere al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.
În consecinţă, nu este îndeplinită nici această condiţie, măsura fiind de natură etnică, iar în timp se situează, după cum am arătat înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acţiunii ca nefondată, neavând nicio relevanţă faptul că din punct de vedere al desfăşurării în timp s-a menţinut şi după data de 6 martie 1945.
Condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ce constituie temeiul acordării de despăgubiri trebuie să fie ale Statului Român.
Potrivit normelor de drept internaţional, o astfel de măsură aparţine Statului Român în măsura în care este luată de instituţiile sale şi prepuşii acestora.
Deportarea etnicilor germani şi maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucţie, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupaţie la acea vreme şi executată sub supravegherea armatei sovietice.
Deşi armistiţiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populaţiei civile, conferinţele de la Postdam, Yalta şi Paris au confirmat şi implicit legalizat sub forma prestaţiilor în muncă deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.
Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, situaţiile constând în prizonierat şi deportări reglementate de art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, nu creează vocaţie la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009, în timp ce situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) constând în condamnări şi măsuri administrative cu caracter politic se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009 iar situaţiile reglementate de O.G. nr. 105/1999 nu se încadrează din punct de vedere al naturii juridice şi perioadei istorice printre cele prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi nu conferă vocaţie la drepturile prevăzute la această lege.
Aşadar, în privinţa unor măsuri precum prizonieratul şi deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, urmează a li se aplica dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situaţii.
Pe de altă parte, criticăm aceste hotărâri cu referire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, care sunt exagerat de mari raportat la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, fiind supraevaluate, deoarece nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului ca urmare a măsurilor luate.
Recurentul a mai învederat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă şi general obligatorie aplicându-se şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor, astfel încât reclamantul nu este îndreptăţit la despăgubirile civile pe care le-a solicitat prin acţiunea sa.
Recursurile vor fi admise, pentru considerentele care succed.
În condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamant în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În cauză, reclamantul a solicitat obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situaţiei în care s-a aflat antecesorul său, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţia stării de prizonierat în U.R.S.S.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantului sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Împrejurarea că antecesorul reclamantului a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din Lege şi nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter politic şi de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanţa urma a avea în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.
Prin urmare, constatând că situaţia de prizonier de război în fosta U.R.S.S. a antecesorului reclamantului nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic şi că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative se naşte dreptul de a obţine despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanţele de fond şi apel au făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale menţionate, atunci când au reţinut că măsura luată faţă de antecesorul reclamantului se încadrează în domeniul de reglementare a Legii nr. 221/2009 şi că astfel reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
Înalta Curte, având în vedere temeiurile menţionate, care nu mai impun ca în cauză să fie analizate celelalte critici formulate, va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o va modifica în sensul că va admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva Sentinţei nr. 566/D din 13 mai 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, pe care o va schimba în tot sentinţa în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamantul P.M. şi va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 51 din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică în parte decizia atacată în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva Sentinţei nr. 566/D din 13 mai 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Schimbă în tot sentinţa în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul P.M.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1761/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1763/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
