ICCJ. Decizia nr. 1757/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1757/2012
Dosar nr. 293/115/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. 293/115 din 26 ianuarie 2010, ulterior precizată, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, reclamanta T.D.M., în calitate de descendentă a defuncţilor P.P. şi P.F., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să fie obligat pârâtul să-i plătească suma de 200.000 euro despăgubiri morale.
Prin Sentinţa civilă nr. 819 din 12 mai 2010, pronunţată în Dosar nr. 293/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă astfel cum a fost precizată de reclamanta T.D.M., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
A obligat pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 200.000 euro la data executării.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Din probele administrate rezultă că reclamanta întruneşte condiţiile prevăzute de textele de lege menţionate pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicii săi, care au fost privaţi de libertate în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate care a fost avută în vedere şi prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.
Din probele administrate nu rezultă că bunicii reclamantei au beneficiat de altă măsură reparatorie.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, art. 6, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs. Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, tribunalul a considerat că atât timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit (de bunicii săi) are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2010.
Faţă de gravele prejudicii morale suferite de aceştia, tribunalul a apreciat că suma de câte 50.000 euro pentru fiecare an cât au fost supuşi măsurii strămutării ar reprezenta o echitabilă despăgubire.
Având în vedere cele mai sus expuse, ţinând seama de dispoziţiile art. 3, 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, de perioada supusă deportării, 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, tribunalul a admis în parte acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâtul să plătească acesteia contravaloarea în lei a sumei de 200.000 euro la data executării.
Împotriva Sentinţei civile nr. 819 din 12 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 293/115/2010, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În motivarea apelului s-a arătat că reclamanta a fost deportată în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei nr. 200/1951 a MAI.
Această stare de fapt, în opinia apelantului, nu echivalează cu o condamnare şi nu ar putea constitui un temei pentru acordarea despăgubirilor morale.
Suma de 200.000 euro, reprezentând despăgubiri morale reprezintă o îmbogăţire fără just temei, fiind nejustificată deoarece include o doză mare de aproximare şi subiectivism.
S-a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii.
Curtea de Apel Timişoara prin Decizia nr. 295 A din 21 februarie 2011 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva Sentinţei civile nr. 819/PI din 12 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin şi rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamanta T.D.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceeaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu acelaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamanta ar fi fost proprietarul unui ";bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantei, cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, or, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, instanţa de apel s-a pronunţat în sensul celor menţionate.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanta T.D.M. a declarat recurs şi a solicitat admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtului şi menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut următoarele:
Instanţa de fond în mod temeinic şi legal a obligat pârâtul la plata despăgubirilor în cuantum de 200.000 euro, fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, prejudiciul neputând avea decât un caracter aproximativ, fiind imposibil de echivalat băneşte.
Curtea de Apel Timişoara, în soluţionarea apelului, în mod greşit a avut în vedere Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 dată de Curtea Constituţională care a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi care are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Legea nr. 221/2009 este votată de Parlamentul României pe 2 iunie 2009 şi publicată în M. Of. nr. 396/11.06.2009. În intervalul 2 iunie 2009 până în 21 octombrie 2010, Legea nr. 221/2009 a fost valabilă cu toate articolele, aliniatele şi literele sale, timp în care au fost date sentinţe judecătoreşti.
Din 21 octombrie 2010, art. 5 alin. (1) lit. a) nu mai este constituţional, iar procesele întemeiate pe acest text de lege sunt respinse.
Având în vedere acest aspect apare ca discriminatorie şi inechitabilă aplicarea Deciziei civile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 dată de Curtea Constituţională.
Recurenta-reclamantă a susţinut că în intervalul 2 iunie 2009 - 21 octombrie 2010, în speranţa aplicării depline a Legii nr. 221/2009, a efectuat cheltuieli pentru obţinerea actelor necesare dovedirii pretenţiilor sale (acte Arhivele Naţionale Caransebeş, CNSAS, notariatul Oraviţa), angajarea unui avocat, deplasarea repetată pentru întocmirea actelor necesare, prezenţa în instanţă, cheltuieli cu martorul şi multe speranţe şi foarte mult stres.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că într-o speţă similară, martorul care a depus mărturie în procesul său - M.D. - şi care s-a judecat şi el, la rândul său, cu Statul Român, a avut la data de 28 ianuarie 2011 câştig de cauză la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
A susţinut că, aşa fiind prin respingerea acţiunii sale ca efect al aplicării deciziei Curţii Constituţionale se creează o situaţie discriminatorie şi inechitabilă. M.D. - împreună cu familia sa (care este decedată) a fost deportat timp de 5 ani, în aceeaşi perioadă, în aceeaşi localitate şi în aceleaşi condiţii cu bunicii săi (3 persoane decedate). În plus bunicii săi au fost deportaţi politic şi li s-a confiscat întreaga avere: terenurile avute în proprietate (8 ha), recoltele aflate pe acestea (conform extras - Direcţia Judeţeană Arhivele Naţionale), parcul zootehnic în majoritate, utilajele şi maşinile folosite în agricultură, precum şi aproape toate bunurile de valoare din gospodărie.
Consider că suma de 200.000 euro acordată de Tribunalul Caraş-Severin, prin Decizia 810 din 12 mai 2010 este temeinică şi legală şi acoperă în parte prejudiciile materiale aduse familiei mele. Menţionez că în Bărăgan din cauza condiţiilor deosebit de grele a decedat una din bunici - P.M.
Din analiza actelor depuse la dosar instanţa de fond în mod temeinic a constatat caracterul politic al condamnării suferite de bunicii săi, de familie, care face ca Legea nr. 221/2009 să fie aplicabilă în integralitatea sa.
Măsurile aplicate au lezat demnitatea, onoarea, libertatea individuală - drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi că din acest punct de vedere i-a fost produs un prejudiciu moral - material care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Recurenta-reclamantă a conchis că, având în vedere prevederile Legii nr. 221/2009 se impune admiterea recursului aşa cum a fost formulat în sensul menţinerii temeinice şi legale a Sentinţei civile nr. 819 din 12 mai 2010 a Tribunalului Caraş-Severin, prin acordarea sumei de 200.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune, sumă pe care o consideră că ar fi o reparaţie echitabilă a prejudiciului suferit de bunicii săi şi care este în concordanţă cu jurisprudenţa instanţelor internaţionale.
Examinând decizia instanţei de apel, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi aduc în discuţie chestiunea efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege menţionat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un ";bun"; al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";; că ";dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, ";instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunţat, în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.";
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei ";discriminări"; constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta T.D.M. împotriva Deciziei nr. 295 A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1756/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1758/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
