ICCJ. Decizia nr. 1756/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1756/2012
Dosar nr. 211/115/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 211/115 din 20 octombrie 2010, reclamanţii T.P. şi T.A. junior au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că se încadrează în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi să dispună obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata în total a sumei de 1.000.000 euro (un milion de euro), daune morale pentru următorii membrii ai familiei: T.P. în nume propriu şi după mama T.R., T.A. în nume propriu, după soţia T.R. şi 1/2 după părinţi şi bunici.
Prin Sentinţa civilă nr. 790 din 05 mai 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii T.P. şi T.A. junior, în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai defunctei T.R., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
A fost obligat pârâtul să plătească câte 250.000 euro pentru fiecare reclamant în parte, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Din probele administrate a rezultat că reclamanţii întrunesc condiţiile prevăzute de textele de lege menţionate pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ei şi de antecesorii lor, care au fost privaţi de libertate pe o perioadă de 4 ani şi 5 luni prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Tribunalul a apreciat că cererea reclamanţilor de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora a avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamanţi, atât pe plan fizic cât şi psihic, importanţa valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamanţii au perceput consecinţele vătămării.
Dând eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea reclamanţilor a fost admisă pentru suma de 250.000 euro pentru fiecare reclamant în parte, în nume propriu şi în calitate de moştenitori.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa a considerat că atâta timp cât reclamanţii au făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit, au dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Împotriva Sentinţei civile nr. 790 din 05 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
În motivarea apelului s-a arătat că reclamanţii au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei nr. 200/1951 a MAI, iar această stare de fapt nu echivalează cu o condamnare şi nu ar putea constitui un temei pentru acordarea despăgubirilor morale.
Suma de câte 250.000 euro pentru fiecare reclamant în parte, reprezentând despăgubiri morale, reprezintă o îmbogăţire fără just temei, fiind nejustificată, deoarece include o doză mare de aproximare şi subiectivism.
Prin Decizia nr. 292 A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva Sentinţei civile nr. 790/PI din 05 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamanţii T.P. şi T.A. jr. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu acelaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui ";bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, or, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, instanţa de apel a decis în sensul celor menţionate.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel reclamanţii au declarat recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului, cu consecinţa menţinerii acestei hotărâri ca temeinică şi legală.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru următoarele considerente:
Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în prima instanţa sau căi de atac), la data pronunţării acestei decizii, ci este aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior publicării sale.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că o altfel de interpretare ar încălca dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, articol care obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi a speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.
Preeminenţa tratatelor şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, unanim acceptată ca şi de altfel consfinţită de principiu şi în Constituţia României, impune reţinerea cu titlu de exemplu a acel puţin 2 soluţii ale Curţii Europene, respectiv cauza Smokovits vs. Grecia din 11 iulie 2002, cererea 4635S, parag. 32 şi cauza Pressos Compania Naviera S.A vs. Belgia, din 20 noiembrie 1995, cererea 17349/91, parag. 91.
În esenţă, în ambele situaţii este vorba de hotărâri judecătoreşti nedefinitive care nu au intrat în puterea lucrului judecat şi faţă de care autorităţile naţionale (prin norme legale retroactive în cazul Belgiei şi interpretative în cazul Greciei) au răpit părţilor speranţa legitimă de a li se concretiza drepturile obţinute.
În ambele cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în unanimitate că a existat o încălcare a art. 6 § 1 şi art. 1 din Protocolul 1.
Aplicarea unei decizii a Curţii Constituţionale, prin caracterul ei obligatoriu, este supusă principiului neretroactivăţii, respectării prevederilor convenţiei şi nu în ultimul rând jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recurenţii-reclamanţi au mai invocat că prin aplicarea efectelor deciziei curţii constituţionale în soluţionarea acţiunii lor se încalcă principiul neretroactivităţii şi au invocat în acest sens Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 8 martie 2008 în cauza Blecic c/a Croaţia, parag. 8, precum şi principiul egalităţii în faţa legii, principiu care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, fapt ce contravine art. 1 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 137/2008, art. 16 din Constituţia României care prevede la alin. (1) că ";Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări";, art. 20 alin. (2) din Constituţia României care dispune că ";Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile";, precum şi cu art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezelor pe care acest motive le reglementează.
Criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aduc în discuţie chestiunea efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege menţionat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un ";bun"; al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";; că ";dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, ";instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunţat, în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.";
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul-reclamant, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei ";discriminări"; constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii T.P. şi T.A. Jr. împotriva Deciziei nr. 292 A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1755/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1757/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
