ICCJ. Decizia nr. 1763/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1763/2012
Dosar nr. 1563/90/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Prin acţiunea înregistrată la data de 28 aprilie 2010, la Tribunalul Vâlcea, reclamanţii T.A.R. şi P.T.D. au chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligat să le plătească suma de 500.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de tatăl acestora P.C., pentru condamnarea politică a privării de libertate.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin Sentinţa penală nr. 65 din 04 aprilie 1962 a fostului Tribunal Militar Craiova, s-a dispus condamnarea autorului reclamanţilor la pedeapsa închisorii corecţionale de 6 ani şi la 4 ani interdicţie corecţională, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, iar în baza art. 25 pct. 6 C. pen. s-a dispus confiscarea totală a averii.
Prin Sentinţa civilă nr. 791 din 21 octombrie 2010 a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor, în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească fiecăruia suma de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că autorul reclamanţilor P.C. a fost condamnat pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie, la pedeapsa închisorii corecţionale de 6 ani, la 4 ani interdicţie corecţională, la suspendarea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2 - 4 C. pen., precum şi la confiscarea totală a averii.
Condamnarea autorului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru o faptă îndreptată împotriva regimului totalitar are caracter politic, astfel că persoana care a suferit condamnarea sau descendenţii acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita despăgubiri.
Probele administrate în cauză au confirmat că autorul reclamanţilor prin condamnarea la care au fost supus a suferit un prejudiciu, la stabilirea cuantumului tribunalul având în vedere durata pedepsei privative de libertate precum şi consecinţele negative produse din punct de vedere psihic, fizic şi social.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel atât reclamanţii cât şi pârâtul.
Reclamanţii au criticat hotărârea pentru aprecierea greşită asupra întinderii cuantumului despăgubirilor, având în vedere dispoziţiile art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a susţinut că instanţa de fond a apreciat în mod greşit probele şi nu a dat eficienţă Decretului nr. 176/1964 privind graţierea autorului reclamantului.
De asemenea, nu s-a făcut dovada prejudiciului moral pe care l-au suferit reclamanţii în calitate de moştenitori, pentru condamnarea aplicată autorului lor, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Autorului reclamanţilor nu i-a fost îngrădit dreptul la muncă, având posibilitatea să presteze o activitate potrivit calificării avută înainte de condamnare.
Prin Decizia civilă nr. 14/A din 7 februarie 2010, Curtea de apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de reclamanţii T.A.R. şi P.T.D. împotriva Sentinţei civile nr. 791 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia civilă.
A admis apelul declarat de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Acţiunea reclamanţilor privind plata daunelor morale şi despăgubirilor este întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
La data pronunţării soluţiei de către prima instanţă, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, referitor la cuantumul despăgubirilor.
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi a constatat că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, ";dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei";.
În speţă, instanţa de apel a constatat că de la data publicării deciziilor sus-menţionate până la data dezbaterii apelurilor a fost depăşit termenul de 45 de zile prevăzut de Constituţie şi drept urmare, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 îşi încetează efectele juridice.
Având în vedere că textul de lege în baza căruia a fost formulată acţiunea a fost declarat neconstituţional şi că nu mai există temei legal care să susţină cerinţa reclamanţilor instanţa de apel s-a pronunţat în sensul celor menţionate.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamantul P.T.D. şi T.I. şi T.M., în calitate de moştenitori ai reclamantei T.A.R. susţinând că hotărârea este nelegală, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că soluţia instanţei de apel de a constata că nu mai există temei juridic pentru acţiunea lor încalcă principiul fundamental prevăzut de art. 3 C. civ. potrivit căruia judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede sau că este întunecată sau este neîndestulătoare.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că la data promovării acţiunii au invocat prevederile speciale înscrise în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât în cazul în care pentru aceeaşi situaţie există norme speciale şi norme generale se aplică normele speciale. Fiind declarate neconstituţionale normele speciale şi, în urma declarării neconstituţionalităţii acestor norme nefiind adoptate alte norme conforme cu legea fundamentală, pentru pretenţiile deduse judecăţii devin aplicabile normele generale (în speţă art. 998, 999 C. civ. şi art. 54 din Decretul nr. 31/1954).
În această situaţie nu se poate vorbi de o modificare a acţiunii sub aspectul temeiului juridic ci de aplicarea altor norme în vigoare cu incidenţă asupra pretenţiilor deduse judecăţii, aplicare impusa de încetarea efectelor normei speciale, încetare care nu le este imputabilă.
Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că, în baza aceluiaşi raţionament juridic, instanţa de apel avea obligaţia să verifice cererea lor în baza normelor internaţionale pe care le-au invocat în susţinerea pretenţiilor lor, respectiv art. 3, 5, 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce interzice supunerea persoanei la tratamente inumane ori degradante.
În jurisprudenţa sa Curtea a stabilit că prin tratamente inumane se înţelege suferinţa de o gravitate deosebită provocată de agenţi ai statului sau prin tolerarea ei de către autorităţile statale; în plus, s-a apreciat că la calificarea tratamentului trebuie avut în vedere caracterul continuu, de durată - condiţie ce este îndeplinită în speţă. Prin acelaşi articol sunt interzise tratamentele degradante care constau conform jurisprudenţei curţii în atingerea gravă a demnităţii umane. La acestea se adaugă de Curte şi incertitudinea, temerile încercate imputabile autorităţilor - ce califică existenţa unui tratament inuman şi degradant în sensul art. 3 din Convenţie. Autorităţile statale au două obligaţii ce derivă din art. 3 respectiv de a lua toate măsurile să împiedice supunerea persoanelor la tratamente inumane ori degradante şi obligaţia pozitivă de a proceda la o anchetă oficială aprofundată şi efectivă.
Art. 5 din Convenţie, care consacra dreptul la libertate şi siguranţa persoanelor. Noţiunea de privare de libertate presupune, conform accepţiunii Curţii consemnarea într-un spaţiu limitat, aflarea persoanei sub o supraveghere specială din partea autorităţilor statale cu efect în sensul limitării contactului cu alte persoane (în speţă autorul lor a fost deţinut politic la Aiud).
Art. 6 din Convenţie, ce garantează dreptul la un proces echitabil şi care obligă statele să asigure accesul la un proces efectiv, pentru că drepturile garantate prin Convenţie sunt concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii.
Art. 13 din Convenţie care obligă statele să asigure părţilor dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor oficiale.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că prin soluţia de respingere, şi, în mod deosebit prin motivarea soluţiei, s-au încălcat aceste prevederi de instanţele naţionale întrucât nu li s-a recunoscut dreptul de a exercita ";un recurs efectiv"; pentru reparaţii ca urmare a încălcării unor drepturi consacrate prin Convenţie.
Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi pentru că a soluţionat calea de atac în raport de un motiv ce nu a fost invocat drept critică prin motivele invocate de pârât.
Declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor invocate de noi - care într-adevăr este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti - nu conducea la respingerea acţiunii pentru lipsa temeiului juridic în condiţiile în care nu a fost invocată o critică în acest sens şi existau alte temeiuri cu incidenţă în speţă (şi tocmai în considerarea acestora, nu s-a invocat o critică în sensul declarării neconstituţionalităţii).
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele care succed.
Criticile privind stabilirea greşită de către instanţa de apel a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. însă nu sunt fondate.
Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
În acest sens, în mod legal curtea de apel a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, decizie pe care instanţa de recurs trebuie să o aibă în vedere la soluţionarea cauzei, fiind general obligatorie de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu sunt titularii unui ";bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să le fi confirmat dreptul.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recursul în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În raport de considerentele expuse apar ca nefondate susţinerile recurenţilor-reclamanţi conform cărora instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze acţiunea din perspectiva art. 3, art. 5 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Criticile recurenţilor care vizează depăşirea limitelor învestirii de către instanţa de apel, prin aplicarea la speţă a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale privind declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în condiţiile în care nu a fost invocată de pârât, permit încadrarea recursului în cazul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., însă criticile nu sunt fondate.
Este adevărat că apelul este devolutiv în limitele cererii de apel, numai că acest principiu, consacrat de art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., nu împiedică invocarea, de către oricare dintre părţi sau de instanţă din oficiu, a motivelor de ordine publică.
În acest sens, teza a doua a textului prevede, în mod expres, că ";motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.";
În speţă, prin notele de şedinţă înregistrate la dosar la data de 21 februarie 2011, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea a invocat ca motiv de ordine publică Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Efectele deciziilor de neconstituţionalitate asupra litigiului aflat în curs de soluţionare pe rolul instanţei reprezintă o problemă de ordine publică, aşa încât curtea de apel a fost îndrituită să o aibă în vedere în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, curtea de apel nu a încălcat limitele judecăţii, ci a pronunţat hotărârea ca urmare a examinării unui motiv de ordine publică, criticile formulate în acest sens nefiind fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Nu sunt fondate criticile recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa de apel, trebuia ca, în condiţiile în care s-a statuat că textul de lege pe care şi-au întemeiat acţiunea este neconstituţional, să constate că pretenţiilor deduse judecăţii le sunt aplicabile normele generale, respectiv art. 998, 999 C. civ. şi art. 54 din Decretul nr. 31/1954.
Atâta timp cât temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor l-a constituit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinat ca atare în primă instanţă, analizarea pretenţiilor de către instanţa de apel din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât reclamanţii nici nu s-au prevalat în faza procesuală a apelului de art. 998, 999 C. civ. şi art. 54 din Decretul nr. 31/1954.
Recurenţii-reclamanţi au invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 3 C. civ., însă nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece acţiunea acestora a fost soluţionată, chiar dacă nu în sensul dorit de aceştia.
Faptul că instanţa de apel a respins acţiunea, arătând, prin considerentele hotărârii, motivele pentru care s-a impus soluţia adoptată - respectiv intervenirea pe parcursul judecăţii a deciziilor Curţii Constituţionale, incidente în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii de către reclamanţi - nu înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ.
Înalta Curte, având în vedere temeiurile arătate, constată că, dând eficienţă Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie, şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul P.T.D. şi de T.M., în calitate de moştenitoare a reclamantei T.A.R. împotriva Deciziei nr. 14/A din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1762/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1764/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
