ICCJ. Decizia nr. 1761/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1761/2012
Dosar nr. 1251/30/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 1251/30 din 23 februarie 2010, reclamanta C.R. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să constate că în cauză sunt incidente disp. art. 1, alin. (3), art. 3, art. 5, pct. 1, lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi să dispună obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 40.000 euro, pentru defuncta sa mamă, respectiv a sumei de 25.000 euro pentru defunctul său bunic, ori echivalentul în lei, la cursul BNR lei/euro de la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către aceştia cu ocazia deportării.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că mama sa împreună cu tatăl acesteia, adică cei pe care îi reprezintă în prezentul dosar, au fost supuşi măsurii administrative cu caracter politic, constând în dislocarea lor şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în localitatea Feteşti Noi, măsură luată în baza Deciziei M.A.I nr. 200/1951, în speţă fiind incident art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 euro pentru mama sa, având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, adică faptul că aceasta a beneficiat de anumite măsuri reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, măsuri de care a beneficiat de la data de 01 aprilie 1990 până la data decesului, 08 iulie 1994. Pe de altă parte a solicitat acordarea sumei de 25.000 euro pentru defunctul său bunic, P.V. - una şi aceeaşi persoana cu P.V.V. - întrucât acesta a fost deportat împreună cu cele două fiice ale sale, respectiv cu mama reclamantei şi cu mătuşa sa. Aşadar daunele morale care ar trebui acordate bunicului său ar fi de 50.000 euro, întrucât acesta a decedat în anul 1982 şi nu a beneficiat de nicio măsură reparatorie şi înţelege să solicite jumătate din această sumă, respectiv 25.000 euro.
Reclamanta a mai arătat că înţelege să solicite obligarea pârâtului la plata acestor sume de bani pentru fiecare dintre cei 2 defuncţi pe care îi reprezintă în prezentul dosar şi a căror moştenitoare este, cu titlu de daune morale, considerând că, deşi nicio sumă de bani nu ar putea compensa suferinţele fizice şi psihice care le-au marcat adolescenţa - pentru mama sa, respectiv maturitatea - pentru bunicul său, în cei 5 ani de deportare şi imediat în anii următori, această sumă pe care o solicita astăzi, în cadrul prezentului proces, ar fi de natură să asigure o despăgubire echitabilă. Consideră că acest aspect, al despăgubirilor echitabile, l-a avut în vedere şi legiuitorul atunci când, deşi cu întârziere, a dat această lege specială.
De asemenea, a solicitat ca, în cazul în care se va considera ca suma de 40.000 euro, respectiv 25.000 euro pentru fiecare este prea mare raportat la situaţia lor, solicită acordarea cu titlu de daune morale a unei sume de bani pe care o consideră proporţională cu prejudiciul moral suferit. Arată ca înţelege să facă această precizare şi datorită omisiunii totale a legiuitorului de a oferi în cuprinsul legii criterii de cuantificare a sumelor ce urmează a se acorda în baza acestui act normativ.
Ulterior, reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 5000 euro, ori echivalentul în lei la cursul BNR lei/euro de la data efectuării plaţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunica maternă, P.R., a cărei descendentă de gradul îi este.
Prin Sentinţa civilă nr. 1529/PI din 09 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 1251/30/2010 a fost admisă în parte acţiunea formulată reclamanta C.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 60.000 euro cu titlu de despăgubiri morale.
Au fost respinse în rest pretenţiile reclamantei.
Tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta C.R. şi-a legitimat calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în calitate de descendentă de gradul I (după mama sa) şi de gradul II (după bunicii materni) dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menţionate în corpul cererii introductive.
Instanţa de fond a reţinut că măsura deportării în Bărăgan luată faţă de familia reclamantei se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) al Legii nr. 221/2009, care menţionează expres Decizia MAI nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
Tribunalul a reţinut că printre criteriile în baza cărora urmează să cuantifice prejudiciul moral suferit de antecesorii reclamantei se numără cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecinţele negative suferite de autorul petiţionarei pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (instanţa având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropiaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
La cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanţa va avea în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiţionarul şi/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. În speţă nici petiţionara şi ceilalţi membri ai familiei nu au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1529/PI din 09 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 1251/30/2010, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a criticat hotărârea primei instanţe susţinând că a fost aplicată greşit O.U.G. nr. 62/2010 şi nu a fost redusă suma acordată în cuantumul prevăzut de actul normativ menţionat.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a arătat că antecesorii reclamantei au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei nr. 200/1951 a MAI.
Această stare de fapt nu echivalează cu o condamnare şi nu ar putea constitui un temei pentru acordarea despăgubirilor morale.
Suma de 60.000 euro, reprezentând despăgubiri morale reprezintă o îmbogăţire fără just temei, fiind nejustificată deoarece include o doză mare de aproximare şi subiectivism.
S-a mai arătat că reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi s-a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii.
Prin Decizia nr. 541 A din 10 martie 2011, a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva Sentinţei civile nr. 1529/PI din 09 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva aceleiaşi sentinţe şi rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Ca atare, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, întemeiat pe O.U.G. nr. 62/2010, fiind fără obiect, a fost respins.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu acelaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui ";bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului, cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, or, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, instanţa de apel s-a pronunţat în sensul celor menţionate.
Împotriva acestei din urmă decizii reclamanta C.R. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei civile recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi pe cale de consecinţă, pe fondul cauzei, a solicitat menţinerea ca temeinică şi legală a Sentinţei civile nr. 1529/PI din 09 iunie 2010 pronunţată de instanţa de fond.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susţinut următoarele:
În principal, motivarea instanţei de apel se bazează pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Această decizie nu poate fi aplicată însă retroactiv, respectiv dispoziţiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă doar acţiunilor introduse după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale.
Recurenta-reclamantă a susţinut că la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale avea deja Sentinţa civilă nr. 1529/2010, prin care i se acorda o anumită sumă de bani cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării familiei sale, aşa încât avea o speranţă legitimă şi un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte la data la care a promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 9, lege pe deplin constituţională la acel moment, consider ca s-a născut în favoarea subsemnatei un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii perfect valabile la acea dată, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel în sensul aplicării principiului neretroactivităţii legii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
A considera că decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă sau irevocabilă, deşi persoanele respective au depus cereri întemeiate pe disp. aceleiaşi legi, dispoziţii perfect valabile la data introducerii acestor cereri.
Există decizii irevocabile ale Curţii de Apel Oradea, decizii prin care se acordă despăgubiri morale pentru persoanele în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, există decizii pronunţate în apel - deci prin care se examinează hotărâri nedefinitive pronunţate de instanţa de fond - pronunţate de Tribunalul Bucureşti, există deja decizii irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizii prin care se menţin deciziile pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, deci se acordă despăgubiri morale persoanelor care le-au cerut, decizii motivate de Înalta Curte tocmai pe ideea principală că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, dat fiind efectul ex nunc al acestora, ceea ce presupune aplicarea acestora doar pentru viitor, iar în această situaţie dacă Înalta Curte nu ar admite recursul declarat în cauză, păstrând decizia civilă pronunţată de instanţa de apel, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri judecătoreşti, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi anume dreptul la nediscriminare, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Astfel, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, potrivit căruia: ";Exercitarea trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";, impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, Hotărârea din 2009).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă ";nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă";, adică dacă nu urmăreşte un ";scop legitim"; sau nu există un ";raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat"; (cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, parag. 33).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei. Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, - după cum se motivează în decizia recurată - respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că ";violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite";.
Mai mult, chiar Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010. Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câştigat (cauza Satka şi alţii c. Greciei, Hotărârea din 27 martie 2003, cauza Crişan c. României, Hotărârea din 27 mai 2003).
Principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil se opun, cu excepţia unor motive imperioase de interes general, ingerinţei puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al litigiului şi impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecţie (cauza Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest principiu se aplică şi legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziţii legale anterioare (cauza Smokovitis şi alţii c. Greciei, Hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influenţează deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care reglementează raporturile juridice pe fond, până la cele care influenţează altfel soluţia, spre exemplu, situaţia modificărilor criteriilor de evaluare a unui imobil expropriat, cu consecinţa diminuării cuantumului despăgubirii (cauza Matteoni c. Italiei, Hotărârea din 17 iulie 2008 şi cauza Piscane c. Italiei, Hotărârea din 27 mai 2008).
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciem că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, în doctrină se consideră că intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Pentru aceste considerentele menţionate a solicitat admiterea şi modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de către pârât, iar pe fondul cauzei, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile pronunţată de instanţa de fond.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, critici care nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege menţionat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un ";bun"; al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";; că ";dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, ";instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunţat, în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.";
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 10 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei ";discriminării"; constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, ";exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.R. împotriva Deciziei nr. 541 A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1760/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1762/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
