ICCJ. Decizia nr. 1766/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1766/2012
Dosar nr. 5532/2/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ialomiţa la data de 14 septembrie 2009 sub nr. 3270/98/2009, reclamantul P.C. (P.N.C.) a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 500.000 euro reprezentând prejudiciul moral şi material suferit ca urmare a condamnării politice abuzive de 7 ani închisoare şi 2 ani interdicţie, pentru infracţiuni de uneltire contra ordinii sociale, pedeapsă aplicată prin Sentinţa penală nr. 517/1953, astfel cum rezultă din adresa MI nr. 75.809 din 14 decembrie 1990, executată în perioada 19 ianuarie 1953 - 17 ianuarie 1960. În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 5 lit. a) şi urm. din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009.
Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1993 F din 17 decembrie 2009, a admis cererea formulată de reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa.
A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri civile precum şi la cheltuieli de judecată în sumă de 500 RON.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul P.C. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul P.C., a susţinut prin motivele de apel că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor acordate cu titlul de despăgubiri civile reprezentând prejudiciul moral suferit în cei 7 ani de zile petrecuţi în condiţii de închisoare grea în mai multe penitenciare din România: Satu Mare, Oradea, Baia Sprie, Aiud şi Gherla, aşa cum a arătat în acţiunea introductivă.
Prin motivele de apel formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa, acesta a susţinut că: hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece nu s-a propus şi nici nu s-a administrat vreo probă din care să rezulte că reclamantul a obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârii de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009; hotărârea instanţei de fond nu face referire la criteriile concrete care au stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor, respectiv nu au fost administrate probe pertinente şi concludente care să contureze dimensiunea prejudiciului moral suferit de către reclamant; instanţa de fond a acordat suma de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri civile, fără a stabili în cadrul despăgubirilor acordate care este cuantumul daunelor morale şi care este cel al daunelor materiale, aşa cum au fost solicitate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 48A din 24 ianuarie 2011.
A respins apelul formulat de apelantul-reclamantul P.C. împotriva Sentinţei civile nr. 1993 din 17 decembrie 2009 pronunţate de Tribunalul Ialomiţa, ca nefondat.
A admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, în acest sens fiind prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile O.U.G. nr. 214/1999 aprobate cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare precum şi prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, inter alia: dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 RON pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat; scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente.
În ceea ce priveşte Legea nr. 221/2009 instanţa de apel a reţinut că acest act normativ cu caracter reparator, stabileşte în mod limitativ, prin dispoziţiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o serie de astfel de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Aşadar, domeniul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite.
În consecinţă, în baza acestui temei juridic, persoanele îndreptăţite nu ar putea solicita cu şanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate şi repunerea în drepturi în cazul în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare.
Sub aspectul dreptului la daune morale stabilit de art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din lege, instanţa de apel a constatat, în temeiul interpretării sistematice şi teleologice a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, că termenul ";condamnare"; din sintagma ";prejudiciul moral suferit prin condamnare";, are o semnificaţie generală, el vizând nu doar ipoteza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, ci şi situaţia aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic. În ceea ce-l priveşte pe reclamant, acesta a solicitat în temeiul legii menţionate, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 500.000 euro pentru prejudiciul material şi moral suferit urmare a condamnării politice abuzive.
Natura juridică a despăgubirilor civile acordate de către prima instanţă de judecată, este în mod evident, aceea de daune acordate pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant, aspect care rezultă cu certitudine din considerentele sentinţei pronunţate.
De altfel, chiar şi în cadrul motivelor sale de apel, reclamantul a precizat în mod expres această natură juridică, nemulţumit fiind de cuantumul despăgubirilor acordate pentru acest prejudiciu moral, fără a realiza nicio critică referitoare la neacordarea de despăgubiri civile pentru vreun eventual prejudiciu material cauzat prin condamnarea suferită şi executarea sa.
Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a constatat că prin Decizia nr. 1358/2010 şi Decizia nr. 1360/2010, Curtea Constituţională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituţional şi, în consecinţă, cererile de acordare a daunelor morale în temeiul acestor dispoziţii legale care nu mai produc efecte juridice, devin nefondate.
Instanţa de apel a statuat că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituţional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamantului, aparenta ";speranţă legitimă"; dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale).
Astfel, se reţine că potrivit jurisprudenţei instanţei europene Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de ";bunuri"; poate cuprinde atât ";bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o ";speranţă legitimă"; să obţină exercitarea efectivă a unui drept (Hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunţată în cauza Viaşu împotriva României, par. 58).
În consecinţă, raportat la premisa existenţei deja a unei reglementări instituite în acelaşi scop, instanţa de apel a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, posibilitate pe care de altfel, reclamantul a şi fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea finalităţii speranţei legitime amintite, constând în producerea unei satisfacţii de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani şi prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Astfel, în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 care face trimitere sub aspectul drepturilor conferite şi la Decretul-lege nr. 118/1990, reclamantului i s-a recunoscut prin Decizia nr. 1170 din 01 august 2002 a Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, specificându-se în mod expres, faptul că beneficiază de toate drepturile recunoscute de legislaţia incidentă (deci inclusiv, acordarea unei indemnizaţii pecuniare), ca urmare a acordării acestei calităţi.
Dată fiind distincţia evidentă pe care Curtea europeană o realizează în privinţa celor trei ipoteze menţionate, instanţa de apel a motivat că prin declararea ca neconstituţională a normei art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, de către Curtea Constituţională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremaţiei Constituţiei, nu se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanţă sau din cea a egalităţii de arme în cadrul unui proces.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul P.C.
Criticile formulate de recurentul-reclamant au vizat următoarele aspecte:
În mod greşit instanţa de apel a luat în considerare Deciziile nr. 1358/2010 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, care declară neconstituţionale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, deoarece acestea nu sunt aplicabile cauzelor aflate pe rol la data pronunţării acestor decizii. A aprecia în alt mod înseamnă aplicarea unui tratament distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009. Pe de altă parte, însăşi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 830/2008 a statuat că legea aflată în vigoare la data formulării cererii este aplicabilă pe tot cursul procesului. Acest principiu al neretroactivităţii este consacrat şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Bocic/Croaţia, parag. 81). Prin greşita aplicare a legii, instanţa de apel a încălcat astfel principiul neretroactivităţii.
Recurentul-reclamant a mai arătat că la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, era în posesia Sentinţei civile nr. 1993 F din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Ialomiţa care i-a admis acţiunea în temeiul dispoziţiei art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, recunoscând caracterul politic al condamnării şi obligând pârâtul Statul Român, la plata de despăgubiri de 100.000 euro şi cheltuieli de judecată. Având această decizie, avea o ";speranţă legitimă";, un bun în înţelesul art. 1 Protocol 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Hotărârea Curţii de Apel încalcă principiul egalităţii în drepturi, creează o situaţie juridică discriminatorie, faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive pentru cazuri similare, ceea ce contravine art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizii definitive şi irevocabile pentru despăgubiri morale în temeiul art. 5. alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În mod aparent şi artificial s-a creat un ";paralelism de reglementare";' în ceea ce priveşte textul de lege declarat neconstituţional cu trimitere greşită, imprecisă şi incoerentă la Decretul-lege nr. 118/1990 şi în mod implicit la indemnizaţia prevăzută de art. 4 şi 5 din acest act normativ.
Recurentul-reclamant P.C. a susţinut că indemnizaţia lunară prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 constituie exclusiv un drept de securitate socială, se acordă de Direcţiile Judeţene de Muncă şi Securitate Socială ale Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. Acest drept de securitate socială contribuie la ocrotirea socială a celor care au fost privaţi de libertate, iar ulterior discriminaţi social şi profesional în toată perioada comunistă, ceea ce a avut ca efect limitarea majoră a veniturilor şi în consecinţă şi a pensiei pentru limită de vârstă. Acest drept de protecţie socială nu are nicio legătură cu prejudiciile morale, iar Decretul-lege nr. 118/1990 nu califică această indemnizaţie ca fiind o ";despăgubire pentru daune morale";.
Astfel, acest drept de securitate şi protecţie socială nu are nicio legătură cu despăgubirile morale cerute în temeiul Legii nr. 221/2009, despăgubirile morale fiind plătite de Ministerul Finanţelor Publice, din fondurile pentru despăgubirile civile.
Recurentul-reclamant a arătat că greşit instanţa de apel a reţinut că ar fi beneficiat de ";indemnizaţii pecuniare"; în baza O.U.G. nr. 214/1999 şi Legii nr. 568/2001.
Constatarea caracterului politic al condamnării sale prin Legea nr. 221/2009, sentinţa tribunalului şi certificatul de luptător în rezistenţa anticomunistă îl îndreptăţesc să obţină despăgubiri şi în temeiul dispoziţiilor de drept comun ale art. 998 C. civ. câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus în cauză dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de condamnările politice date de regimul comunist.
În drept, recurentul-reclamant a invocat art. 301, art. 302, art. 303 art. 304 pct. 7, 8 şi 9 art. 312 alin. (1), (2), (3) C. proc. civ., Rezoluţia 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei ";Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste";, Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind ";necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare";, Rezoluţia 40 din 34 din 29 noiembrie 1985 privind ";Declaraţia asupra Principiilor de bază ale Justiţiei privind Victimele infracţiunilor şi abuzului de putere"; adoptată de Adunarea Generală a ONU.
Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recursul în interesul legii:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeaşi finalitate şi anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o ";speranţă legitimă"; la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un ";bun'";' al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că: ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";, că ";dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, ";instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.";
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 24 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recursul în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Prin decizia pronunţată în interesul legii, Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nu creează de drept o normă internă şi nu pot constitui temei în justiţie decât în măsura în care statele adoptă acte normative prin care conferă drepturi şi libertăţi cetăţenilor.
Deşi recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., se constată că acest temeiuri au fost invocate doar formal, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs nu se subsumează acestor motive astfel că nu pot fi analizate.
Având în vedere aceste considerente şi constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva Deciziei nr. 48A din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1765/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1767/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
