ICCJ. Decizia nr. 1765/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1765/2012
Dosar nr. 2502/115/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. 2502/115 din 2 iunie 2010, reclamanţii V.M. şi V.I. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, şi au solicitat instanţei să constate caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus soţul, respectiv tatăl lor, decedat în prezent, şi să oblige pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale.
În motivarea acţiunii, au arătat că V.M.Z. a fost pe front în perioada 07 septembrie 1944 - 16 septembrie 1944 cu regimentul 17 infanterie, iar în perioada 16 septembrie 1944 - 11 decembrie 1946 a fost prizonier de război în U.R.S.S.
Au mai arătat că Statul Român, după data de 06 martie 1945, avea obligaţia să repatrieze prizonierii din străinătate, însă a fost de acord ca U.R.S.S. să-i folosească la munca de reconstrucţie.
Reclamanţii au considerat că şi în acest caz este aplicabilă Legea nr. 221/2009, putând să ceară constatarea caracterului politic al măsurii administrative în baza art. 4 alin. (2) din lege, având astfel dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din lege.
Prin Sentinţa civilă nr. 1451 din 9 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2502/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii V.M. şi V.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, şi a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant câte 4.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt soţia, respectiv fiul lui V.M.Z. Acesta a fost deportat în U.R.S.S., în perioada 16 septembrie 1944 - 11 decembrie 1946, ca prizonier de război.
Instanţa de fond a constatat că reclamanţii beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) al Legii nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri şi persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
De asemenea, prima instanţă a constatat că şi în situaţia în care deportarea a avut loc înainte de data de 06 martie 1945, întrucât starea de deportat a existat mult după această dată, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) şi art. 5 lit. a) teza II, din Legea nr. 221/2009.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1451 din 9 septembrie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin au declarat apel în termenul legal atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
În motivarea apelului, reclamanţii au adus critici cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă, arătând că prin suma acordată nu pot fi înlăturate toate consecinţele dăunătoare ale prejudiciului moral suferit.
În motivarea apelului pârâtului, s-a susţinut că soţul reclamantei şi, respectiv tatăl reclamantului, nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, situaţie în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor morale.
Pe de altă parte, au adus critici cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă, nejustificate în raport cu prejudiciul real suferit.
Prin Decizia nr. 430 A din 2 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva Sentinţei civile nr. 1451 din 9 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 2502/115/2010.
A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea civilă formulată de reclamanţii V.M. şi V.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A respins apelul declarat de reclamanţii V.M. şi V.I. împotriva sentinţei civile.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Situaţia lui V.M.Z., soţul reclamantei şi, respectiv tatăl reclamantului, nu se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Privarea de libertate a lui V.M.Z. în perioada 16 septembrie 1944 - 11 decembrie 1946, nu se datorează unei condamnări cu caracter politic şi nici unei măsuri administrative cu caracter politic, aşa cum sunt acestea definite prin Legea nr. 221/2009.
Acesta a fost prizonier de război într-un lagăr din U.R.S.S.
Starea de prizonierat reprezintă o privare de libertate determinată de legile specifice stării de război.
În speţă însă, privarea de libertate a soţului reclamantei şi tată al reclamantului nu a fost o măsură luată de Statul Român, ci de U.R.S.S. Prin urmare, nu se poate reţine în sarcina Statului Român încălcarea dreptului la libertate al acestuia.
De altfel, Statul Român, prin Legea nr. 187/1945 privind înfăptuirea reformei agrare a stabilit o anumită protecţie a prizonierilor de război, fără nicio discriminare care să-i împiedice să evolueze din punct de vedere social şi profesional.
În consecinţă, întrucât prizonieratul soţului reclamantei şi, respectiv, tatălui reclamantului nu a reprezentat o condamnare din partea Statului Român şi nici o măsură dispusă de organele fostei miliţii sau securităţi din România, nu face obiectul Legii nr. 221/2009.
În altă ordine de idei, şi în situaţia în care starea de prizonierat în U.R.S.S. ar fi făcut obiectul Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii V.M. şi V.I., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut următoarele:
În fapt V.M.Z., soţul reclamantei şi, respectiv tatăl reclamantului a fost pe front în perioada 07 septembrie 1944 - 16 septembrie 1944 cu regimentul 17 Infanterie, iar în perioada 16 septembrie 1944 - 11 decembrie 1946, a fost prizonier în U.R.S.S.
Statul Român după perioada 6 martie 1945 avea obligaţia să repatrieze prizonierii din lagărele din străinătate, însă Statul Român a fost de acord ca U.R.S.S. să îi folosească la munca de reconstrucţie.
V.M.Z. a stat în lagăr 1 an şi 10 luni fără ca Statul Român să îl repatrieze.
În cauză este aplicabilă Legea nr. 221/2009, întrucât potrivit art. 4 alin. (2) din lege, ";persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora iar art. 5 alin. (1) lit. a) face referire la ";(...) persoane constituite în prizonieri (...)";.
În atare condiţii, instanţa trebuie să constate că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 18 alin. (3) din Constituţia României, cu referire (orientativ doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimei.
Este întru totul adevărat că nici sistemul nostru legislativ şi nici chiar normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, fie ele constând în dureri fizice sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce victimei unele alinări sau satisfacţii în materia daunelor morale, însă acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc, în schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi chiar şi o sumă de bani de natură a permite victimei să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat, nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanţa sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situaţie similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
De asemenea, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene care este obligatorie în egală măsură, ca şi normele Convenţiei întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, urmează să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
În condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamanţi în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În cauză, reclamanţii au solicitat obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situaţiei de prizonier de război în fosta U.R.S.S. în care s-a aflat V.M.Z. - soţul reclamantei şi, respectiv, tatăl reclamantului.
În speţă însă nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţia stării de prizonierat în U.R.S.S.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantului sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Împrejurarea că tatăl reclamantului, respectiv soţul reclamantei, a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din Lege şi nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter politic şi de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanţa urma a avea în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.
Prin urmare, constatând că situaţia de prizonier de război în fosta U.R.S.S. a soţului reclamantei şi, respectiv tatălui reclamantului nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic şi că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative se naşte dreptul de a obţine despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanţa de apel a soluţionat corect raportul juridic dedus judecăţii, atunci când a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa trebuie să constate că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 18 alin. (3) din Constituţia României, cu referire (orientativ doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimei.
În condiţiile în care reclamanţii au invocat ca temei juridic al acţiunii dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 analizarea, în recurs, a pretenţiilor din perspectiva altor prevederi legale ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, potrivit art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual şi de temeiurile de drept fixate în faza procesuală a fondului, neputându-se pronunţa pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, care nu mai impun ca în cauză să fie analizate criticile referitoare la cuantumul daunelor morale solicitate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii V.M. şi V.I. împotriva Deciziei nr. 430 A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1764/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1766/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
