ICCJ. Decizia nr. 1975/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1975/2012
Dosar nr. 5645/118/2007
Şedinţa publică din 5 aprilie 201.
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 6773 din 24 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC S.C.I.M.G. SA prin lichidator L.M.X. IPURL împotriva pârâtei SC S.C.I.M. SA şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 411.423,36 lei reprezentând contravaloare lucrări şi 634.981,79 lei penalităţi de întârziere calculate până la 13 iunie 2007. De asemenea, pârâta a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere în continuare.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă că izvorul creanţei îl reprezintă contractele de subantrepriză nr. 03-1 din 27 august 2003, respectiv nr.03-2/27 august 2003 potrivit cărora pârâta SC S.C.I.M. SA în calitate de antreprenor a solicitat subantreprenorului, în speţă, reclamanta să achiziţioneze materiale pentru investiţia „Internaţional Far” şi să execute lucrările de construcţii pentru aceeaşi investiţie, contracte grefate pe contractul principal nr. 01 – Agrement de Prestări Servicii din 25 iulie 2003 încheiat între pârâtă în calitate de prestator şi terţa persoană juridică G. SA în calitate de antreprenor general.
Expertiza efectuată în cauză a stabilit că există o corelare între facturile litigioase expuse în acţiune şi certificatele de plată nr. 1/2004, 10/2004 şi 12/2004 şi în concluzie, valoare din factură corespunde cu cea din certificatele de plată.
Reclamanta a probat îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate, dovada fiind situaţiile de lucrări cu corespondent în contractul principal.
Valoarea penalităţilor nu a fost limitată la concurenţa creanţei principale, întrucât dispoziţiile Legii nr. 469/2002 au fost abrogate.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC S.C.I.M. SA, criticând-o sub următoarele aspecte:
Potrivit contractului încheiat între părţi, reclamanta avea obligaţia de a întocmi ataşamente şi antemăsurători pentru lucrările executate şi a le supune aprobării pârâtei apelante, aceasta urmând a achita lunar „valorile recunoscute în luna respectivă prin semnarea lucrărilor de plată”.
Instanţa a acordat intimatei suma integrală din situaţiile de plată confirmate apelantei către antreprenorul general, chiar mai mult decât sumele decontate de antreprenorul general.
Deşi Legea nr. 469/2002 a fost abrogată, aceasta era în vigoare la data încheierii convenţiei părţilor.
Prin Decizia civilă nr. 62 din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul declarat de SC S.C.I.M. SA şi a fost schimbată în parte sentinţa nr. 6773 din 24 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 411.423,36 lei reprezentând penalităţi de întârziere. Au fost menţinute dispoziţiile privind plata contravalorii lucrărilor şi a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Constanţa a reţinut în esenţă că raportul de expertiză efectuat în cauză concluzionează că „pentru fiecare factură emisă de SC S.C.I.M.G. SA există un certificat de plată corespondent întocmit de SC S.C.I.M. SA şi semnat de reprezentanţii antreprenorului general G. pentru lucrările executate de reclamant în luna respectivă”.
S-a reţinut de asemenea că la momentul perfectării contractelor era în vigoare Legea nr. 469/2002 care limita valoarea penalităţilor la concurenţa creanţei principale, astfel că debitoarea nu poate fi obligată la plata unor penalităţi mai mari decât valoarea debitului.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părţi.
SC S.C.I.M.G. SA prin lichidator judiciar L.M.X. IPURL critică Decizia sub următoarele aspecte:
În mod greşit, instanţa de apel a limitat cuantumul penalităţilor la suma de 411.423,36 lei întrucât Legea nr. 469/2002 a fost modificată în noiembrie 2006 în sensul că: „în contractele încheiate părţile pot prevedea ca, în cazul neîndeplinirii până la scadenţă sau până la un alt termen convenit al obligaţiilor, debitorii să plătească în afara sumei datorate penalităţi pentru fiecare zi de întârziere începând cu prima zi lucrătoare şi după data scadenţei”.
Legea nr. 469/2002 a fost abrogată prin Legea nr. 246 din 30 iunie 2009.
Recurenta-reclamantă susţine că acţiunea a fost introdusă în 2008, după modificarea legii respective, astfel că în cauză sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În contractul cadru se stipulează că partea „în culpă datorează celeilalte părţi penalităţi în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, penalităţi ce se calculează la valoarea obligaţiilor neexecutate”.
Pârâta SC S.C.I.M. SA critică Decizia sub următoarele aspecte:
În mod greşit s-a reţinut că excepţia de neexecutare a contractului priveşte faptul că intimata-reclamantă nu a întocmit situaţiile de lucrări. Apărarea recurentei pârâte a constat în aceea că lucrările a căror plată se solicită nu au fost executate de intimata reclamantă.
Faptul imposibilităţii de prezentare de către intimata-reclamantă a situaţiilor de lucrări validate de recurenta pârâtă reprezintă atât o confirmare a apărării acesteia din norme relativ la neexecutarea contractului, cât şi cele referitoare la neîndeplinirea condiţiilor privind caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei.
Se mai arată că instanţa de apel este în eroare când afirmă că sumele ce fac obiectul acţiunii reprezintă valoarea întregului contract.
Faptul că prin convenţie s-a stabilit cu intimata-reclamantă un preţ fix nu vine deloc în conflict cu procentul de 83% atâta vreme cât cei 83% din preţul convenit cu antreprenorul general reprezintă exact preţul convenit cu intimata-reclamantă.
Se critică şi faptul nepronunţării asupra cheltuielilor de judecată.
Sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente.
Între părţi s-au încheiat două contracte de subantrepriză nr. 03-1 din 27 august 2003, respectiv nr. 03-2 din 27 august 2003, potrivit cărora pârâta SC S.C.I.M. SA în calitate de antreprenor a solicitat subantreprenorului SC S.C.I.M.G. SA să achiziţioneze pe de o parte materiale pentru investiţia „I.F.” cât şi executarea lucrărilor de construcţii pentru aceeaşi investiţie, contracte grefate pe contractul principal nr. 01 – Agrement de Prestări Servicii din 25 iulie 2003 încheiat între pârâtă în calitate de prestator şi terţa persoană juridică G. SA în calitate de antreprenor general.
La momentul perfectării contractelor era în vigoare Legea nr. 469/2002, care limita valoarea penalităţilor de întârziere la valoarea debitului.
Potrivit principiului tempus regit actum, toate clauzele contractelor trebuie să se conformeze legislaţiei în vigoare la momentul la care s-a întrunit acordul de voinţă al părţilor.
Aşa fiind, debitoarea nu poate fi obligată la plata unor penalităţi mai mari decât valoarea debitului, câtă vreme Legea nr. 469/2002, în vigoare la momentul încheierii contractelor, limita valoarea penalităţilor la concurenţa creanţei principale.
Ca atare, în mod corect, Curtea de Apel Constanţa a redus valoarea penalităţilor la suma de 411.423,36 lei.
În ceea ce priveşte întocmirea situaţiilor de lucrări este de reţinut că părţile au stabilit că toate clauzele din contractul principal încheiat între S.C.I.M. SA şi G. SA se aplică şi sunt obligatorii şi în contractele de subantrepriză.
Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, pentru fiecare factură emisă de SC S.C.I.M.G. SA există un certificat de plată corespondent întocmit de SC S.C.I.M. SA şi semnat de reprezentanţii antreprenorului general G. SA pentru lucrările executate de reclamant în luna respectivă.
Contractul încheiat între părţi nu cuprinde clauze potrivit cu care, în funcţie de situaţiile de lucrări prezentate se vor întocmi facturi iar antreprenorul are obligaţia de a achita doar 83% din valoarea prezentată lunar în factură.
Contractul are stabilită o valoare fixă a lucrărilor, calculată de la început în raport de valoarea cuprinsă în contractul principal încheiat cu SC G. SA şi cuprinde menţiunea că „valoarea va suferi aceleaşi modificări pe care le suferă contractul principal”.
Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul că în cauză nu a fost pusă niciodată în discuţie de către apelanta pârâtă lipsa procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, acesta nefiind obiectul acţiunii.
În speţă este pusă în discuţie efectuarea unor plăţi parţiale pentru care nu există obligaţia de plată a doar 83% din valoarea totală cuprinsă în factură.
Critica privind nepronunţarea asupra cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, câtă vreme în dispozitivul deciziei recurate se arată că se menţin dispoziţiile privind plata contravalorii lucrărilor şi a cheltuielilor de judecată.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu există motive de casare sau modificare a deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC S.C.I.M.G. SA prin LICHIDATOR JUDICIAR L.M.X. IPURL Constanţa şi pârâta SC S.C.I.M. SA Constanţa împotriva deciziei nr. 62/COM de la 28 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1976/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 197/2012. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
