ICCJ. Decizia nr. 2005/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2005/2012
Dosar nr. 5708/101/2010
Şedinţa publică din 20 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 15 septembrie 2010 pe rolul Tribunalului Mehedinţi, reclamanta C.Ş.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul Legii nr. 221/2009 să fie obligat la plata sumei de 250.000 euro echivalentul în RON la data plăţii cu titlul de despăgubiri morale, ca urmare a dislocării reclamantei în localitatea R.N., judeţul Călăraşi.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că la data de 17 iunie 1951 prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, împreună cu mama sa I.D. au fost forţate să părăsească domiciliul din V.A., judeţul Mehedinţi, pentru a fi deportate în Câmpia B.
A arătat că au fost luaţi de la domiciliul lor fără nici o explicaţie, fără a fi lăsaţi să ia vreun bun cu ei, au fost transportaţi cu vagoane pentru animale şi apoi au fost lăsaţi în câmp şi li s-a interzis să depăşească limita de 5 km.
Reclamanta a mai menţionat că împreună cu mama ei a locuit într-un bordei în pământ, apoi au construit o casă din chirpici şi au indurat condiţii inumane de viaţă, neavând mâncare, apă, medicamente, asistenţă medicală, fără a urma vreo formă de şcolarizare, iar când s-au întors la domiciliu au fost marginalizaţi de ceilalţi copii şi de cadrele didactice.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
A arătat că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, doar persoanele care au fost condamnate printr-o hotărâre judecătorească, nu şi cele împotriva cărora s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic.
A mai arătat că aceste persoane primesc o indemnizaţie lunară şi au şi alte drepturi în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.
Prin sentinţa civilă nr. 634 din 09 noiembrie 2010, Tribunalul Mehedinţi, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 15.000 euro, reprezentând 10.000 euro daune morale în nume propriu şi 5.000 euro - daune pentru mama acesteia.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că la data de 17 iunie 10951 prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 reclamanta împreună cu mama sa I.D., au fost forţate să părăsească domiciliul comun pentru a fi deportate în B., iar în toată perioada deportării acestea au îndurat condiţii foarte grele de viaţă, suferind de foame, de frig , neavând locuinţă, asistenţă medicală şi haine.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ea şi de mama sa, fiind descendenta acesteia conform actelor de filiaţie depuse la dosar, de asemenea, prin stabilirea domiciliului obligatoriu acestora le-a fost încălcat dreptul la libertate, această măsură producând consecinţe şi după momentul întoarcerii la domiciliu, în sensul tratării în mod diferit a familiei acestora.
S-au avut în vedere de tribunal, ca şi criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, repercusiunile deportării asupra sănătăţii reclamantei şi familiei sale şi asupra posibilităţii acesteia de a se realiza pe plan social, profesional şi familial, astfel că, reţinându-se în speţă incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, instanţa a acordat suma de 15.000 euro, din care 10.000 euro daune morale pentru reclamantă şi 5.000 euro daune pentru mama acesteia.
Împotriva sentinţei, în termen legal a declarat apel reclamanta şi Statul Român prin M.F.P., susţinând că este nelegală şi netemeinică.
În motivele de apel reclamanta a susţinut că în mod nelegal instanţa de fond i-a admis doar în parte acţiunea şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 15.000 euro, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, cu ignorarea faptului că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, care prevedeau palfonarea despgubirilor.
Prin motivele de apel, pârâtul Statul Român a solicitat, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, întrucât s-au ignorat dispoziţiile imperative ale art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 cu privire la participarea obligatorie a procurorului, iar în subsidiar, susţine că despăgubirile acordate nu mai au temei legal, întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) Teza I din Legea nr. 221/2009, astfel că soluţia care se impune este de admitere a apelului, de schimbare a sentinţei şi respingerea acţiunii ca fiind lipsită de temei legal, în principal, şi în subsidiar ca neîntemeiată.
Totodată, pârâtul a susţinut că reclamanta nu a tăcut dovada prejudiciului moral suferit şi că aceasta a beneficiat de măsurile reparatorii stabilite de Decretul - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, iar instanţa era obligată să verifice dacă drepturile obţinute de reclamantă prin legile mai sus-menţionate, nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit în urma aplicării măsurii administrative.
Prin decizia civilă nr. 146 din 07 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut că prin demersul judiciar iniţiat reclamanta C.Ş.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. despăgubiri în cuantum de 250.000 euro reprezentând daune morale, ca urmare a dislocării familiei sale în localitatea R.N., judeţul Călăraşi.
Se menţionează că la data promovării acţiunii erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate sau celor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă, să solicite despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al acţiunii, motiv pentru care tribunalul a admis cererea şi a obligat Statul Român la plata sumei de 15.000 euro.
Totodată, se reţine că dispoziţiile legale mai sus-citate au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Ulterior acestei date, Curtea Constituţională a constatat şi prin alte decizii neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia.
În atare situaţie, susţine Curtea de Apel, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională, duce la încetarea efectelor textului de lege după 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of.
La data soluţionării apelului termenul de 45 de zile a expirat, tară ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, declararea ca neconstituţională echivalând cu inexistenţa normei juridice.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanţa era obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data când soluţionează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze.
În consecinţă, instanţa de control constată că la soluţionarea apelului nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au constituit temeiul legal al acţiunii, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
Se mai arată că instanţa trebuia să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) Teza a II-a (dispoziţii ce nu au făcut obiectul controlului de constituţionalitate) şi dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanţa trebuie să se raporteze şi la drepturile deja stabilite în condiţiile Decretului -Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condiţiile acestor acte, nu este suficientă.
În speţă, s-a constatat că reclamanta a beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, fiind emisă Hotărârea nr. 181/1991 a Comisiei Judeţene Mehedinţi de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990, prin care i s-a acordat reclamantei o indemnizaţie lunară de 907 RON, pentru 4 ani, 6 luni şi 13 zile, conform art. 3 din Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel că prejudiciul suferit de reclamantă a fost acoperit.
Acestei indemnizaţii i se adaugă şi alte înlesniri cu caracter reparatoriu, care sunt stipulate de art. 8 din Decretul-Lege nr. 118/1990, respectiv: scutire de plata impozitelor şi taxelor locale, asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar atât în tratamentul ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor, 12 călătorii gratuite anual pe calea ferată cu clasa I pe toate categoriile de trenuri, cu mijloacele de transport fluviale şi urbane.
Se mai susţine că de aceste drepturi a beneficiat şi mama reclamantei, fiind emisă în acest sens Hotărârea nr. 185/1991 de Comisia Judeţeană Mehedinţi de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990, aşa încât cuantificarea acestor drepturi apare ca îndestulătoare şi echitabilă.
Curtea constată că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acţiunii, nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanţă sau a dreptului de proprietate, aşa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Reclamanta nu este titulara unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acţiunii, a născut pentru reclamantă, doar o vocaţie la obţinerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv.
S-a menţionat că situaţia în speţă este similară celei dezlegate de C.E.D.O. în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, în care s-a statuat că anularea dreptului la compensaţii a fost rezultatul constatării neconformităţii legii cu Constituţia, iar nu al intervenţiei legislativului în scopul de a obţine un avantaj evident pentru stat, ceea ce nu încalcă dreptul la un proces echitabil.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că sentinţa tribunlului este nelegală şi netemeinică, întrucât dispoziţiile legale pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea au fost declarate neconstituţionale, iar prejudiciul a fost deja reparat, aceleaşi considrente fiind avute în vedere şi cu priviere la apelul reclamantei, în sensul respingerii acestuia.
Referitor la critica invocată de pârât privind încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, ce vizează participarea obligatorie a procurorului, curtea a menţionat că nu poate fi reţinută, întrucât acţiunea dedusă judecăţii este întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care nu prevede participarea obligatorie a procurorului, această cerinţă fiind stabilită numai pentru cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 4 din lege, conform art. 4 alin. (5), adică a acelor cereri prin care se solicită să se constate caracterul politic al condamnării.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta prevalându-se în drept de dispoziţiile 304 pct. (5) C. proc. civ., respectiv când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formle de procedură prevăzute sub sncţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2).
O primă critică, vizează nemulţumirea reclamantei legată de soluţia instanţei de fond, pe care o consideră nelegală sub aspectul greşitei admiterii în parte a acţiunii şi acordarea unor despăgubiri plafonate, cu ignorarea de către acesta instanţă a Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care dispoziţiile art. l pct. (I) şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, care au fost avute în vedere de instanţa de fond la stabilirea despăgubirilor, au fost declarate neconstituţionale.
Mai susţine recurenta că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare, întruât, în mod nelegal, la primul termen de judecată, cu încălcarea art. 156 alin. (1) C. proc. civ., a trecut la judecarea cauzei, deşi aceasta formulase cerere de amânare a cauzei în vederea angajării unui apărător, motivat de faptul că fiind bătrână şi bolnavă starea sănătăţii nu-i permitea să se deplaseze la instanţă.
Prin urmare, susţine recurenta, i-a fost încălcat dreptul la apărare, iar decizia curţii de apel este lovită de nulitate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi rejudecand cauza în fond, să se admită acţiunea formulată în sensul obligării intimatului să-i plătească suma de 250.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferinţele îndurate de aceasta cât şi mama sa I.D., urmare a strămutării şi stabilirii domiciliului forţat în Câmpia B., măsuri dispuse prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Înalta Curte va examina cu prioritate cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la neregularităţi procedurale săvârşite în faza apelului, cu referir la nerespectarea dreptului la apărare, pe care îl constată nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit disp. art. 156 alin. (1) C. proc. civ. instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivat.
Or, contrar susţinerilor recurentei aceasta nu a motivat cererea pentru lipsă de apărare formulată în etapa apelului.
Aşadar, în mod corect instanţa de apel a refuzat amânarea judecăţii, apreciind că în lipsa unor motive temeinice cererea de amânare este nejustificată, prevenind astfel abuzul de drept.
Trebuie, totodată, amintit că drepturile procedurale trebuie exercitate cu buna credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, conform art. 723 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, instanţa nu este obligată să acorde în orice împrejurare un nou termen de judecată, acordarea reprezentând o simplă facultate prevăzută de lege, ea este îndreptăţită să refuze admiterea cererii atunci când consideră că se urmăreşte doar tergiversarea judecăţii cauzei, prin urmare, critica recurentei privind încălcarea dreptului la apărare este nefondată.
Analizând recursul prin prisma celei de-a doua critici vizând nemulţumirea recurentei cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond, Înalta Curte constată că această critică nu poate fi analizată în recurs, întrucât, vizează măsuri adoptate de instanţa de fond în prima fază procesuală, iar potrivit dispoziţiilor art. 299 C. proc. civ. obiectul recursului îl constituie hotărârea instanţei de apel.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.Ş.G. împotriva deciziei nr. 146 din 07 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2001/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2075/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
