ICCJ. Decizia nr. 2076/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 2076/2012
Dosar nr. 2603/30/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2677 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul K.P.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7.000 de euro în echivalent RON la data efectivă a plăţii cu titlu de despăgubiri morale. A respins în rest pretenţiile, precum şi cererea reconvenţională formulată de pârât.
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea de către regimul comunist a măsurilor administrative cu caracter politic in sumă de 2.000.000 euro, echivalent in RON, astfel: 500.000 euro pentru prejudiciul suferit de reclamant; 1.000.000 euro pentru prejudiciul suferit de părinţii săi K.P. şi K.R. (câte 500.000 euro pentru fiecare); 500.000 euro pentru prejudiciul suferit de bunica sa P.K., respectiv 500.000 euro pentru daunele materiale provocate de confiscarea bunurilor ca efect al măsurii administrative.
Reclamantul împreună cu P.K., K.P.I., K.R. şi K.A.M., prin decizia 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, au fost deportaţi la data de 18 iunie 1951 din localitatea B.V., jud.Timiş, stabilindu-li-se domiciliul în localitatea F.(V.V.), judeţul Ialomiţa până la data de 20 decembrie 1955, când, în conformitate cu decizia 6200/1955 a fostului Minister al Afacerilor Interne, li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi, la cuantificarea despăgubirilor, pe lângă limitele maxime impuse de legiuitor în noua formulă a legii, s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5 alin. (11), respectiv dacă petiţionarul şi/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decret- lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. În speţă, petiţionarul a beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative.
Prin decizia civilă nr. 496 din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, au fost admise apelurile declarate de ambele părţi, sentinţa a fost desfiinţată, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor materiale, iar aceasta echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010).
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici de nelegalitate:
În ce priveşte capătul de cerere de obligare la plata daunelor morale, instanţa de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 295-296 C. proc. civ., se putea pronunţa asupra fondului cauzei.
Invocă incidenţa în cauză a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Având în vedere că apelul este o cale devolutivă de atac, instanţa avea posibilitatea să se pronunţe şi asupra capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale.
Legiuitorul a înţeles să condiţioneze acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptăţită să fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile.
Nu poate fi acceptată ideea că legiuitorul, prin instituirea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară şi un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, dar şi din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, a secţiilor unite, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte constată următoarele:
Pârâtul, prin apelul declarat, a solicitat admiterea acestuia cu consecinţa respingerii cererii de acordare a daunelor morale.
În motivare a arătat că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere faptul că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a Legii nr. 221/2009 şi ale O.U.G. nr. 62/2010, de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009: prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. l pct. 1 şi art. ll din actele normative menţionate, precum şi prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Înalta Curte constată că problema de drept care se pune în speţă nu este cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of., sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of..
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Instanţa europeană a arătat, într-o jurisprudenţă constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 parag. 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii: 1) să existe o contestaţie cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acţiunii în justiţie; 2) contestaţia să fie reală şi serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct şi determinant cu privire la existenţa dreptului.
De asemenea, instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 parag. 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză";.
Or, problema dedusă judecăţii în recurs vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidenţă nici noţiunea autonomă de „bun"; din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenţia Curţii Constituţionale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminenţa dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (decizia în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii";. „De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii";.
În conţinutul aceleiaşi decizii se reţine ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituţionalitate: „Ar putea părea incoerent să stârneşti speranţe prin adoptarea unei legi de compensaţie numai pentru ca, puţin mai târziu, să invalidezi legea şi să elimini acea speranţă. Totuşi, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituţional al textelor de lege";.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferenţele existente între situaţia în care legislativul intervine în administrarea justiţiei şi situaţiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudenţă ori se declară ca neconstituţională o dispoziţie din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franţei).
Rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenţia legislativului într-o procedură jurisdicţională aflată în curs de derulare, la care însuşi statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicţional „nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părţilor în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel";.
Aşadar, două ar fi raţiunile care ar justifica ingerinţa: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicţionale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influenţării în favoarea lor a soluţiei procesului; şi 2) existenţa unui motiv de interes general imperios.
Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudenţa instanţei europene, trebuie făcută distincţie după cum pronunţarea deciziei a avut loc înainte de soluţionarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.
În ceea ce priveşte legitimitatea demersului organului jurisdicţional constituţional, ea decurge din atribuţiile pe care le are conform legii şi Constituţiei, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea Deciziei Curţii Constituţionale (înlăturarea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, a unei duble reglementări în aceeaşi materie).
Aşadar, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va modifica în parte decizia atacată în sensul că, potrivit art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de pârât, în sensul respingerii cererii privind daunele morale, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte daunele materiale, se constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic.
Prin soluţia adoptată, tribunalul a admis în parte acţiunea, acordând despăgubiri morale, fără să se pronunţe în vreun fel asupra daunelor materiale, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.
Acest aspect a constituit critică în apelul reclamantului, motiv pentru care instanţa a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare.
Un asemenea raţionament este corect, întrucât în motivarea sentinţei de primă instanţă, nu se regăsesc considerente asupra daunelor materiale care vin să expliciteze soluţia din dispozitiv, fundamentând-o şi dându-i astfel, înţelesul.
Prin urmare, va fi menţinută dispoziţia de trimitere a cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş, numai cu privire la capătul de cerere referitor la daunele materiale.
Vor fi menţinute dispoziţiile sentinţei de respingere a cererii reconvenţionale formulată de pârât, întrucât drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 şi de O.U.G. nr. 214/1999 vin în complinirea Legii nr. 221/2009, ci nu sunt înlăturate, legiuitorul neprevăzând în noua lege reparatorie vreo dispoziţie de încetare a facilităţilor conferite de cele două acte normative menţionate anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş împotriva deciziei civile nr. 496 din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârât şi, în consecinţă, schimbă în parte sentinţa civilă nr. 2677 P.I din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, în sensul că respinge cererea privind despăgubirile morale, ca neîntemeiată.
Menţine dispoziţia de trimitere a cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş, numai cu privire la capătul de cerere privind daunele materiale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2075/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2077/2012. Civil → |
|---|
