ICCJ. Decizia nr. 1982/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1982/2012
Dosar nr. 33891/3/2009
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 15 august 2007 reclamanţii M.C.C.R.G. şi P.I.L. au chemat în judecată pe pârâţii T.D. şi T.C. pentru a fi obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat la parterul imobilului din Bucureşti, str. L.C.
În motivarea cererii reclamanţii susţin că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul autoarei lor, numita G.E. Reclamanţii au iniţiat demersuri legale, în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului, dar, prin dispoziţia din 4 iunie 2007 dată în baza Legii nr. 10/2001 reclamanţilor le-a fost restituită numai o parte din imobil, deoarece apartamentul revendicat în prezentul proces a fost vândut pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995. Reclamanţii au cerut compararea titlurilor de proprietate ale părţilor din proces în baza art. 480 C. civ., au invocat dispoziţiile art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenţia C.E.D.O.
Împotriva sentinţei civile nr. 3356 din 12 martie 2008 au declarat apel pârâţii T.D. şi T.C. iar împotriva ceRON de-a doua sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Ca atare prin decizia civilă nr. 655/2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, a admis apelul pârâţilor T. împotriv sentinţei civile nr. 3356 din 12 martie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi a anulat sentinţa, reţinând dosarul spre rejudecare în primă instanţă cu motivarea că valoarea imobilului fiind peste 500.000 RON, judecătoria nu a avut competenţă materială pentru soluţionarea cererii în primă instanţă.
Rejudecând acţiunea în revendicare Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă prin sentinţa civilă nr. 1165 din 12 octombrie 2008, a admis acţiunea în revendicare, reţinându-se că procedând la compararea titlului părţilor, titlul reclamanţilor provine de la adevăratul proprietar al imobilului, iar titlul pârâţilor trebuie înlăturat dat fiind faptul că statul preluase în mod abuziv imobilul.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii T.D. şi T.C. iar prin decizia civilă nr. 719 din 26 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă s-a admis apelul, s-a schimbat în totalitate sentinţa civilă nr. 1165 din 12 octombrie 2009 în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 astfel că, dreptul de proprietate asupra imobilului a trecut în patrimoniul statului. Prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 Statul Român a declarat că imobilele au fost preluate abuziv, iar persoanele îndreptăţite îşi păstrează calitatea de proprietar asupra imobilelor ce fac obiect de reglementare al legii speciale, calitate pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Conform legii menţionate reclamanţilor le-a fost restituit în natură imobilul menţionat, cu excepţia apartamentului aflat în proprietatea pârâţilor Turcitu, pentru care persoana deţinătoare a propus acordarea de despăgubiri.
Rezultă că, reclamanţii nu au nici un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu,care a trecut în proprietatea statului,iar ulterior, nici o instanţă sau autoritate administrativă nu a declarat, recunoscut, constatat sau constituit dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, nici în baza dreptului comun (o acţiune în revendicare a reclamanţilor a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 5702 din 6 iunie 1995 – dosar judecătorie) şi nici în baza legii speciale.
În baza dispoziţiei din 4 iunie 2007 dată în conformitate cu Legea nr. 10/2001, reclamanţii sunt proprietarii unei creanţe împotriva statului şi nu proprietarii imobilului în litigiu, iar vechiul drept de proprietate invocat în prezenta acţiune este stins prin naţionalizarea declarată abuzivă în baza legii speciale, motiv pentru care li s-a recunoscut reclamanţilor un drept la despăgubiri.
În baza contractului de vânzare – cumpărare din 6 octombrie 1007 pârâţii au cumpărat imobilul în litigiu de la Municipiul Bucureşti în baza Legii nr. 112/1995, iar titlul nu a fost anulat sau declarat nul, astfel că, este pe deplin valabil. În speţă nu se pune problema comparaţiei unor titluri de proprietate valabile,deoarece numai pârâţii deţin un titlu de proprietate şi au făcut dovada existenţei bunului în patrimoniul lor, în vreme ce reclamanţii nu au un titlu de proprietate asupra imobilului şi nu au dreptul la restituirea imobilului în natură conform jurisprudenţei C.E.D.O. pe care au invocat-o în apărarea lor pe parcursul procesului. Astfel cum instanţa deja a precizat, reclamanţii sunt proprietarii unui „bun” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., dar sunt proprietarii unei valori patrimoniale (drept de creanţă împotriva Statului) stabilit în baza legii speciale şi nu proprietari ai apartamentului pe care îl revendică în prezentul proces.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii M.C.C.R.G. şi P.I.L. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului pârâtului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel recurenţii susţin că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de obiectul dedus judecăţii, şi din perspectiva conflictului între norma internă şi C.E.D.O. şi a incidenţei art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie întrucât acţiunea în revendicare are drept scop acoperirea prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă de un bun, impunându-se fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri rezonabile şi efective.
Pe fondul cauzei, reclamanţii susţin că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu au un titlu de proprietate câtă vreme titlul părţilor a fost încheiat cu rea – credinţă.
Preluarea imobilului, susţin recurenţii, s-a făcut în mod abuziv de la antecesoarea lor, în condiţiile în care la data naţionalizării, antecesoarea lor, fiind casnică, era exceptată de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.
În aceeaşi idee, se mai învederează că pentru retrocedarea imobilului, au formulat atât cerere la Legea nr. 112/1995 cât şi notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziţia din 4 iunie 2007 a Primarului Municipiului Bucureşti le-a şi fost restituită o parte din imobil, respectiv 90,38 m.p. teren din totalul de 170 m.p. şi construcţia de tip B, făcându-li-se cunoscut faptul c ă apartamentul de la parter – de 132,57 m.p. şi terenul aferent de 79,62 m.p. a fost vândut în temeiul Legii nr. 122/1995 conform contractului de vânzare – cumpărare.
Cum titlul pârâţilor emană de la un „non dominus”, titlul lor este perfect caracterizat şi ca atare acţiunea în revendicare, susţin recurenţii, este admisibilă.
O altă critică vizează faptul că încheierea contractului de vânzare – cumpărare către pârâţi s-a făcut cu rea – credinţă în condiţiile în care exista înregistrată din 5 iulie 1996 o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995.
Din perspectiva acestor aspecte şi a încălcării şi jurisprudenţei C.E.D.O., recurenţii susţin că sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de fond prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ., şi a motivelor invocate, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Acţiunea reclamanţilor vizează revendicarea apartamentului situat la parterul imobilului din Bucureşti, Str. L.C., în condiţiile în care prin dispoziţia din 4 iunie 2007 a Primarului Municipiului Bucureşti emisă în condiţiile Legii nr. 10/2001, le-a fost restituit o parte din imobilul de la adresa sus menţionată, mai puţin apartamentul de la parter, cu privire la care li s-a comunicat că a fost înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995 potrivit contractelor de vânzare – cumpărare.
Deşi dispoziţia sus evocată emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost atacată în justiţie, reclamanţii formulează acţiune pe calea dreptului comun în revendicarea imobilului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Faţă de această situaţie este de reţinut că apartamentul din litigiu revendicat în condiţiile dreptului comun prin acţiune introdusă la 15 august 2007 intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condiţiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foştilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul acestei legi.
Lege specială în materie, Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres reglementate art. 18 lit. c) şi art. 29.
Reclamanţii au urmat procedura prevăzută de legea specială, fiindu-le emisă dispoziţia din 4 iunie 2007 (pe care însă nu au contestat-o în instanţă) şi prin care pentru apartamentul din litigiu s-a propus acordarea de despăgubiri.
Astfel, faţă de criticile de nelegalitate formulate prin motivele de recurs, şi de aspectele sus arătate, urmează a se analiza dacă faţă de situaţia dată, de confirmarea şi valorificarea dreptului de proprietate în mod irevocabil, prin dispoziţia emisă în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, mai permite sau nu, celor interesaţi, să recurgă şi la protecţia aceluiaşi drept de proprietate pe calea dreptului comun, prin acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi al comparării titlurilor de proprietate.
În privinţa acestor imobile după data de 14 februarie 2001 în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită prin legea specială de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de legea specială.
Din această perspectivă şi raportat la situaţia de fapt şi de drept din speţă, instanţele anterioare au făcut o legală interpretare şi aplicare a legii raportat şi la respectarea principiului de drept „specialia generalibus derogant”, şi a regulii „electa una via”.
În acest sens este şi decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţiile unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu a unui spaţiu între aplicarea legii speciale ce reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a legii, Legea nr. 1072001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării art. 480 C. civ.
Astfel prin decizia sus evocată, obligatorie pentru instanţe, s-a statuat că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.
Totodată, raportul dintre legea generală şi cea specială a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia în interesul Legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel prin decizia în interesul legii sus evocată s-a statuat în mod expres: „cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie confirmată cu regula „non bis in idem” şi cu principiul securităţii raporturilor juridice consacrat de jurisprudenţa C.E.D.O.
Legea nr. 10/2001 suprimă deci acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, această lege perfecţionează sistemul reparatoriu şi procedural, precum şi controlul judecătoresc, al reparaţiilor prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) C.E.D.O.
Astfel, din perspectiva celor expuse, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun formulată de reclamanţi este, cum legal şi corect a reţinut instanţa de apel, nefondată, chiar făcând abstracţie de faptul că aceştia au uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia.
Chiar dacă Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun, închiderea acestei căi, a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, de care au beneficiat reclamanţii, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie.
Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii.
Astfel, împrejurarea că reclamanţii se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, a solicitat restituirea aceluiaşi bun în procedura legii speciale, dar solicitarea i-a fost respinsă în considerarea faptului că legea existentă în această materie nu permite acest lucru, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 C.E.D.O.
De asemenea, având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudenţa europeană, persoanele ce au urmat şi beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior, o acţiune în revendicare fără a aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice.
Criticile legate de încălcarea dreptului de proprietate sunt nefondate cât timp reclamanta nu poate susţine existenţa unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, respectiv recunoaşterea de către instanţele materiale a dreptului de proprietate asupra apartamentului din litigiu, fie reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranţă legitimă” de redobândire a bunului în natură.
Sub acest aspect, în mod corect şi legal au reţinut instanţele de fond şi de apel că reclamanţii sunt beneficiarii doar a unui drept de creanţă cu privire la apartamentul din litigiu în condiţiile în care prin dispoziţia emisă în condiţiile Legii nr. 10/2001 s-a propus acordarea de despăgubiri pentru acest apartament în condiţiile legii speciale, şi nu a unui drept de proprietate.
Astfel că nici din această perspectivă nu se poate realiza o comparare a titlurilor de proprietate ale părţilor.
În compararea titlurilor, nu este suficient ca fostul proprietar sau moştenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate cu privire la imobilul revendicat, ci este necesar ca acest titlu să fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, aspect ce însă nu este prezent în cauză.
Din perspectiva celor expuse, rezultă că, în respectarea principiului specialia generalibus derogant, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea nici de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., şi nici de a uza de aceste din urmă dispoziţii în condiţiile în care dreptul pretins a fost valorificat în condiţiile legii speciale prin acordarea de măsuri reparatorii.
Din perspectiva celor expuse nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nefondate sunt şi criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 4 şi 7 C. proc. civ.
Dispoziţiunile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., vizează situaţia în care prin hotărârea recurată instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale autorităţii legislative sau executive, situaţie care nu este prezentă în cauză, în condiţiile în care instanţele au examinat cauza prin prisma obiectului dedus judecăţii şi al temeiului de drept invocat.
De altfel este de reţinut că instanţa de apel în considerentele hotărârii arată motivele de fapt şi de drept ce au determinat adoptarea soluţiei pronunţate, considerentele hotărârii fiind astfel clare, concise şi se circumscriu exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
De fapt motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci de conţinut, de esenţă şi înseamnă practic încadrarea unei stări de fapt în dispoziţiile generale şi abstracte ale legii.
Cum hotărârea instanţei de apel se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, nefiind fondate criticile recurenţilor şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7 C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.C.C.R.G. şi P.I.L. împotriva deciziei nr. 791/A din 26 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1981/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1990/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
