ICCJ. Decizia nr. 1990/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1990/2012
Dosar nr. 11682/3/2008
Şedinţa publică din 20 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul G.T. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii P.M.G., P.N., L.G., L.E., P.N.V., B.E., C.P., Municipiul Bucureşti, prin primar general, să dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. S., compus din teren în suprafaţă de 900 m.p., şi 4 corpuri de clădire.
Prin întâmpinarea formulată la 20 ianuarie 2006, pârâţii L.G. şi L.E. au invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin întâmpinarea formulată la 13 martie 2006, pârâtul P.M. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
Prin sentinţa civilă nr. 432 din 31 martie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 48/A din 23 ianuarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceea instanţă.
Împotriva deciziei Curţii de Apel au declarat recurs pârâţii L.G., L.E. şi P.M., iar prin decizia din 29 octombrie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a respins, ca nefondate, recursurile.
Prin sentinţa civilă nr. 235 din 18 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a admis acţiunea precizată formulată de reclamantul G.T.; a obligat pârâtul P.N. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti str. S., compus din 2 camere, balcon în exclusivitate şi cota indiviză din bucătărie, hol, cămară, baie, oficiu, vestibul, culoar, WC, debara în suprafaţă utilă de 47,56 m.p., cota indiviză de 10,16 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi suprafaţa de teren de 45,42 m.p. situat sub construcţie. A obligat pârâtul P.N.V. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Str. S., compus din 2 camere, vestibul, baie, bucătărie, pivniţă în suprafaţă utilă de 39,45 m.p., cota indiviză de 8,43 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi suprafaţa de teren de 37,68 m.p. situat sub construcţie.
A obligat pârâta B.E. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Str. S. compus din 2 camere, W.C., în suprafaţă utilă de 23,61 m.p., cota indiviză de 5,04% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi suprafaţa de teren de 22,53 m.p. situat sub construcţie. A obligat pârâta C.P. să lase reclamantului în deplină proprietate posesie imobilul situat în Bucureşti Str. S., sectorul compus din cameră, vestibul, W.C., în suprafaţă utilă de 15,67 m.p., cota indiviză de 3,35% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi suprafaţa de teren de 14,97 m.p. situat sub construcţie. A obligat pârâtul P.M.G. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti Str. S., compus din cameră, balcon, debara în exclusivitate şi cota indiviză din bucătărie, hol, cămară, baie, oficiu, vestibul, culoar, W.C., debara, în suprafaţă utilă de 65,12 m.p., cota indiviză de 13,91 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi suprafaţa de teren de 62,18 m.p. situat sub construcţie. A obligat pârâţii L.G. şi L.E. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti str. S., compus din 3 camere, antreu, vestibul, marchiză, culoar, oficiu, bucătărie, baie, pivniţă, în suprafaţă utilă de 93,13 m.p., cota indiviză din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi suprafaţa de teren de 88,95 m.p. situat sub construcţie.
A obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General să restituie reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti Str. S. compus din construcţii împreună cu cota indiviză din părţile de folosinţă comune aferente care nu au fost înstrăinate prin contractele vânzare cumpărare, precum şi suprafaţa de teren de 628,27 m.p.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în anul 1950, în temeiul Decretului - Lege nr. 92/1950, în a cărui anexă, este înscris G.L. apartamente, acest decret fiind profund neconstituţional, încălcând in mod flagrant dreptul de proprietate privată cât şi dispoziţiile referitoare la condiţiile exproprierii.
Potrivit sentinţei civile nr. 5685/1985 pronunţata de Judecătoria sectorului 2 reclamantul este unicul moştenitor legal al defunctei L.E.C.
Prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare, Municipiul Bucureşti a vândut către pârâţi cote indivize din imobilul în litigiu.
Tribunalul a mai reţinut că, în cauza Raicu contra României, după ce se reţine că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate şi că legislaţia ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile de bună credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care i-a confiscat în trecut aceste bunuri, condamnarea statului a venit nu atât întrucât cumpărătorul de bună credinţă a pierdut bunul pentru ca acesta să fie restituit vechiului proprietar, cât mai ales pentru că acesta nu a primit o compensaţie efectivă pentru această pierdere.
Tribunalul a constatat că intimatele pârâte au la dispoziţie, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât apelantele-reclamante de obţinere a unei despăgubiri efective, fie prin intermediul acţiunii în evicţiune, acţiune de drept comun pentru care există o practică constantă şi consistentă a instanţelor judecătoreşti, fie, mai nou, prin intermediul acţiunii izvorâte din dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, Mihai Gabriel Popescu, L.G. şi L.A. Pârâtul N.P. a formulat cerere de aderare la apelul declarat de P.M.
Pe parcursul judecării apelului, s-a învederat că pârâta C.P. a decedat şi au fost introduşi în cauză moştenitorii acesteia, respectiv C.D. şi C.M.
Prin decizia nr. 226/A din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâţi şi schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea ca nefondată. Au fost menţinute dispoziţiile referitoare la respingerea excepţiei privind calitatea procesuală activă a reclamantului.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamantul G.T. a formulat acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără a efectua vreun demers anterior de recuperare a imobilului şi fără să formuleze notificare în baza legii speciale de restituire a imobilelor naţionalizate.
Prin urmare, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în raport de decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat: concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În măsura în care reclamantul nu a apelat la legea specială, nu poate invoca, în baza dreptului comun, existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor săi, pentru a se prevala de acţiunea în revendicare.
În raport de decizia nr. 33/2008, instanţa de apel a reţinut că prevalează dispoziţiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că atâta timp cât reclamantul nu are un drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie de restituire emisă într-o procedură administrativă, nu poate dovedi existenţa bunului în patrimoniul lor, condiţie esenţială pentru formularea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun.
Spre deosebire de cauzele V., B.B., S.G., D., H.Y.H. contra României, unde părţile aveau hotărâri judecătoreşti din care rezulta că naţionalizarea imobilelor a fost ilegală, în speţă, reclamantul nu poate face dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul său, prin aceeaşi modalitate juridică, astfel încât acţiunea în revendicare este nefondată.
Instanţa a mai reţinut că, atâta timp cât titlul pârâţilor este valabil, în cauză devin incidente dispoziţiile din decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce se referă ia situaţia în care nu se poate aduce atingere unul alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, ceea ce este esenţial pentru păstrarea ordinii de drept.
Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia deţin şi posesia concretizată material. Prin Legea specială nr. 10/2001 li s-a garantat acestora speranţa legitimă că, în situaţia în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.
Referitor la pârâta C.P., decedată pe parcursul procesului şi care nu mai are capacitate procesuală de folosinţă, instanţa a reţinut că în cauză au fost introduşi moştenitorii acesteia, respectiv C.D. şi C.M. şi, atâta timp cât acţiunea va fi respinsă faţă de toţi pârâţii, este lipsit de interes să se reia judecata în faţa instanţei de fond pentru toate părţile.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantului, instanţa a constatat că acest aspect a fost soluţionat în mod corect de către instanţa de fond care a statuat că acesta are calitatea de moştenitor al defunctei L.E.C., în conformitate cu sentinţa civilă nr. 5685/1985 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.T., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În principal, recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea încheierii de şedinţă din 10 martie 2010, în sensul admiterii excepţiei tardivităţii cererii de aderare la apel formulată de pârâtul P.N., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru a se respecta principiile oralităţii şi contradictorialităţii, al dreptului la apărare, precum şi al disponibilităţii.
În subsidiar, recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor declarate şi menţinerea sentinţei primei instanţe ca fiind legală şi temeinică.
Susţine recurentul că, prin încheierea din 10 martie 2010, instanţa de apel a aplicat greşit legea, în sensul că excepţia tardivităţii cererii de aderare la apel a fost invocată de către intimatul-reclamant prin întâmpinare faţă de faptul că aceasta a fost formulată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ. În opinia sa, prima zi de înfăţişare a fost la termenul de judecată din 09 septembrie 2009 când părţile puteau să îndeplinească acele acte de procedură impuse de procedura civilă sub sancţiunea decăderii, nefiind relevantă împrejurarea că la acel termen pricina a fost amânată din cauza protestelor magistraţilor, întrucât acest fapt nu a împiedicat în niciun mod părţile să-şi îndeplinească obligaţiile procedurale ce le reveneau.
Recurentul susţine că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este lovită de nulitate, invocând art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că au fost încălcate principiile oralităţii şi contradictorialităţii, al dreptului la apărare, precum şi al disponibilităţii. Astfel, prin decizia recurată, instanţa a rămas în pronunţare asupra fondului apelurilor declarate în cauză, fără să dea posibilitatea părţilor să dezbată pricina verbal, potrivit art. 127 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, recurentul critică hotărârea instanţei de apel sub aspectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în mod greşit a schimbat hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii în revendicare ca neîntemeiată.
În esenţă, se arată că instanţa de apel ar fi trebuit să observe că soluţia primei instanţe a fost una corectă, fiind dată în conformitate cu dispoziţiile legale în materie şi cu cele ale C.E.D.O., iar invocarea reglementărilor şi a practicii acestei curţi în materia revendicărilor nu face decât să întărească temeinicia acţiunii în revendicare promovată de reclamant, în condiţiile în care imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, fără a avea un titlu valabil, cea mai bună reparaţie a abuzului fiind aceea a restituirii bunului, acordându-se astfel o deosebită importanţă principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate şi apărării eficiente a acestuia.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la prima critică formulată de recurent, vizând greşita respingere a excepţiei tardivităţii cererii de aderare la apel formulată de pârâtul P.N., se constată că aceasta este nefondată.
Art. 293 alin. (1) C. proc. civ. prevede că ";intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare";.
Potrivit art. 134 C. proc. civ., este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.
Primul termen de judecată acordat în speţa de faţă, pentru soluţionarea apelului, a fost la data de 09 septembrie 2009, termen la care Curtea de Apel Bucureşti a amânat cauza pentru data de 07 octombrie 2009, din cauza protestelor magistraţilor desfăşurate în perioada respectivă.
Cererea de aderare la apel a fost formulată de intimatul-pârât P.N. la data de 06 octombrie 2009, iar la termenul de judecată din 07 octombrie 2009 cauza a fost din nou amânată, avându-se în vedere lipsa de apărare invocată de reclamantul-intimat G.T.
Prin urmare, cererea de aderare la apel nu poate fi considerată ca fiind tardiv formulată, întrucât prima zi de înfăţişare nu coincide cu primul termen de judecată. Dacă la acest prim termen procedura de citare nu este legal îndeplinită cu toate părţile sau, deşi este îndeplinită, cauza se amână pentru lipsă de apărare sau pentru că nu este legal constituit completul de judecată, ori există o altă cauză care împiedică părţile să pună concluzii, prima zi de înfăţişare se prorogă până la primul termen la care sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii.
În cauză, primul termen de judecată - 09 septembrie 2009, nu poate fi considerat prima zi de înfăţişare, aşa cum susţine recurentul-reclamant, nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiţii cerute de art. 134 C. proc. civ.
A doua critică formulată de recurent vizează hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este lovită de nulitate, invocând art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că au fost încălcate principiile oralităţii şi contradictorialităţii, al dreptului la apărare, precum şi al disponibilităţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiune nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Se constată, verificând cele consemnate în practicaua deciziei recurate, că aceste reguli de procedură nu au fost nesocotite, instanţa de apel acordând cuvântul în dezbaterea apelului tuturor părţilor, în ordinea statornicită de codul de procedură civilă.
Prin urmare, în cauză, aspectele invocate de recurent nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa nu a încălcat nicio formă de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, instanţa de apel a judecat cauza prin prisma acţiunii cu care a fost investită, raportat la obiectul cauzei şi la probele care au fost aduse de părţi şi administrate în condiţii de legalitate.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurent pe fondul cauzei şi care vizează motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că şi acestea sunt nefondate.
În acest context, instanţa supremă constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt stabilită, urmând a confirma soluţia pronunţată de Curtea de Apel.
Pornind de la premisa că, în speţă, există două titluri de proprietate valabile, al recurentului - reclamant - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul şi al intimaţilor - pârâţi - în condiţiile în care contractele de vânzare -cumpărare au fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii şi cu bună-credinţă, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulităţii acestuia, instanţa de apel, procedând la compararea celor două titluri de proprietate, a stabilit ca pârâţii să păstreze bunul în natură.
De altfel, recurentul - reclamant nu a urmat procedura legii speciale în această materie şi anume, Legea nr. 10/2001, având în vedere că acţiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Se constată, aşadar, că imobilul în litigiu, revendicat în condiţiile dreptului comun prin acţiunea introdusă la data de 23 decembrie 2005, intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condiţiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foştilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul acestei legi.
Legea specială în materie şi anume, Legea nr. 10/2001, se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres reglementate.
Prin urmare, instanţa reţine în acelaşi sens ca şi instanţa de apel, în sensul că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept, „specialia generalibus derogant"; şi a regulii „electa una via";.
În acest sens este şi Decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care a statuat că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
În ceea ce priveşte protecţia oferită chiriaşilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, Înalta Curte reţine că, în considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii se arată că, în urma examinării jurisprudenţei C.E.D.O. se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă. Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Raportat la jurisprudenţa europeană, instanţa supremă a concluzionat că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Costituţie.
În ceea ce priveşte problema dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Altfel spus, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţa constantă pe acest aspect - dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Pentru toate considerentele expuse, raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de G.T. (decedat) şi continuat de moştenitorii F.L.E. şi G.U.T. împotriva încheierii de 10 martie 2010 şi a
deciziei civile nr. 226/A din 24 martie 2010, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de G.T. (decedat) şi continuat de moştenitorii F.L.E. şi G.U.T. împotriva încheierii de 10 martie 2010 şi a deciziei civile nr. 226/A din 24 martie 2010, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată şedinţă publică, astăzi 20 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1982/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1993/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
