ICCJ. Decizia nr. 2001/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2001/2012
Dosar nr. 3044/83/2010
Şedinţa publică din 20 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. !699/D din data de 20 septembrie 2010, Tribunalul Satu Mare, a respins ca nefondată cererea reclamantei P.M., formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că Legea nr. 221/2009, după ce prin art. 3 a definit măsurile administrative care constituie de drept măsuri administrative cu caracter politic, în art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege s-a precizt că „persoanele care au tăcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată sa constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător";.
Mai arată Tribunalul că aplicând corespunzător dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi în cazul art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege ,,rezultă că acest din urmă text de lege prevede că, constituie măsuri administrative cu caracter politic (altele decât cele prevăzute la art. 3 din lege) şi măsurile administrative luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru sancţionarea a oricăror alte fapte săvârşite, dacă prin săvârşirea acestor fapte s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, în afara celor prevăzute expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsuri administrative cu caracter politic orice alte măsuri represive, luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru sancţionarea unor fapte prin a căror săvârşire s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 (cu toate modificările şi completările succesive), anume: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politica; susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente paria la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii fata de aceasta; acţiuni de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenenţa sau opinie politica, de avere ori de origine socială.
Or, susţine insatnţa de fond, prizonieratul de război nu se include în această categorie de măsuri administrative cu caracter politic, lipsind cel puţin scopul expres determinat de lege ăl faptei săvârşite.
De altfel, şi în concepţia art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, masurile administrative abuzive sunt orice măsuri luate de către organele fostei miliţii sau securităţi ori de alte organe, ca urmare a săvârşirii unei fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
De asemenea, mai susţine tribualul, din însuşi titlul Legii nr. 221/2009 rezultă, că obiectul ei este acordarea de despăgubiri pentru condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative cu caracter politic, aplicate de către organele statului român comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Pentru aceste considerente Tribunalul a respins acţiunea reclamantei, respective ambele capete de cerere formulate (cea principală, nepatrimonială, privind constatarea caracterului politic al măsurii, neformulată expres dar subînţeleasă şi fără de care cererea în despăgubiri ar fi inadmisibilă, respectiv cea accesorie, privind acordarea de despăgubiri).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, casarea în totalitate a sentinţei atacate în sensul: acordării despăgubirilor solicitate conform legilor în vigoare.
În dezvoltarea motivelor de apel reclamanta a precizat cuantumul daunelor morale solicitate, respective de 50.000 EURO (200.000 RON), formulând urătoarele critici:
- prin neacordarea despăgubirilor solicitate, s-a creat o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, au beneficiat de un tratament juridic diferit;
- în perioada deportării sale, soţul reclamantei a fost supus la un tratament inuman şi degradant, iar suferinţa îndurată i-a afectat atât viaţa sa cât şi a întregii familii.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ., Legea nr. 221/2009.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin precizările depuse la dosar a solicitat respingerea apelului, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă, ca fiind nefondată, susţinând că măsura administrativă de deportare luată faţă de soţul reclamantei, nu are caracter politic, nesatisfacând criteriile prevăzute de art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din Legea nr. 221/2009, respectiv la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009, fiind o măsură de natură etnică, iar în timp s-ar situa înainte de 06 martie 1945.
Totodată, se susţine că această măsură aparţine Statului Sovietic, ca stat de ocupaţie la acea vreme şi executată sub supravegherea armatei sovietice, iar măsurile reparatorii pentru deportări ale populaţiei civile în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000.
Mai susţine că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art,5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă şi general obligatorie.
Astfel, Curtea Constituţională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit câl obţinerea unei satisfacţii de ordin moral, prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care este în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi cu practica constantă a C.E.D.O.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. (a) teza I din Legea nr. 221/2009 având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prev. de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile, astfel încât în baza prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita şi dispune de către instanţă doar constatarea caracterului politic al condamnărilor cu caracter politic şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără a se putea acorda despăgubiri morale.
Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, deşi legal citat nu şi-a comunicat poziţia în cauză.
Prin decizia nr. 84/A din 24 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei apelate, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A constatat caracterul politic al măsurii de prizonierat luată împotriva soţului reclamantei, prizonier în U.R.S.S. în perioada 13 ianuarie 1945-20 octombrie 1948, a obligat pe pârât la plata sumei de 46.000 RON despăgubiri în favoarea reclamantei.
În motivarea acestei decizii Curtea de Apel a susţinut ca este adevărat că măsură luată împotriva soţului reclamantei- prizonieratul în U.R.S.S. - nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative şi că, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest art., şi deci nu are un caracter politic de drept. Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/200 şi implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999:, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 Curtea a constatat că deportarea satisface criteriile prevăzute de aceste legi şi de care depinde caracterul politic al măsurii. Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 22172009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu";.
De altfel, susţine curtea, deportarea etnicilor germani şi maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forţele sovietice de ocupaţie la 6 ianuarie 1945, în baza ordinului din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbaţi între 17-45 ani, femei între 18-30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor şi prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. (a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luata în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ, iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului-Lege nr. 118/1990, sunt enunţate în chiar titlul legii privind ";acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri";.
Astfel, chiar dacă măsura administrativă respectivă a fost luată de statul rus, Rusia la acea dată era aliata României împotriva Germaniei,, situaţie în care statul român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, obligaţii colaterale unor drepturi cetăţeneşti elementare printre care dreptul la viaţă, integritate corporală şi siguranţă personală.
Culpa statului român rezultă şi din împrejurarea că, în speţă, nu există nici d dovadă că după luna martie 1945 acesta ar fi depus diligente pentru recuperarea cetăţenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.
Legea din 2009 are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Referitor la susţinerile Parchetului cu privire la faptul că nu se mai poate acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, întrucât art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Instanţa de apel apreciază că decizia contenciosului constituţional nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii, cum este şi cazul în speţă, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
A aprecia în alt mod, se arată, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauza.
Pe de altă parte, arată curtea, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Se mai susţine că şi în ipoteza în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziţie declarată neconstituţională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale), aceasta este îndreptăţită la a obţine despăgubiri pe dispoziţiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva soţului său. Se menţionează că, într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripţia dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri; pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.
În cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deşi s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că prin neacordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
S-a mai precizat că pretenţiile reclamantei ar fi justificate şi prin prisma art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 (alin. care nu a fost declarat ca fiind neconstituţional), câtă vreme în perioada în care soţul acesteia a fost deportat, nu a avut posibilitatea de a realiza venituri în vederea susţinerii materiale a familiei sale, fiind astfel îndreptăţit chiar la obţinerea unor daune materiale.
S~a subliniat faptul că, până la data pronunţării Deciziei nr, 1358/2010 a Curţii Constituţionale, pe rolul instanţelor din raza Curţii de Apel Oradea s-au înregistrat mii de dosare având ca obiect Legea nr. 221/2009, dintre care câteva sute de hotărâri au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri reclamanţilor în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
De altfel, prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale prevederile art. I pct. 1 şi art. II al O.U.G. nr. 62/2010 referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor instanţa de apel a apreciat că la stabilirea în concret al acestor despăgubiri, se va ţine seama de natura juridică a prejudiciului suferit şi anume atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viaţa şi sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea şi alte asemenea valori, precum şi de principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporţionale cu suferinţa provocată şi să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru victimă.
În cauză, Curtea a apreciat ca fiind echitabilă acordarea sumei de 46.000 RON pentru repararea pecuniară a prejudiciului moral suferit de soţul reclamantei, în perioada în care a fost prizonier în fosta U.R.S.S., respectiv 13 ianuarie 1945 - 20 octombrie 1948, la stabilirea cuantumului despăgubirilor avându-se în vedere câte 1.000 RON pentru fiecare lună de prizonierat, conform practicii instanţei.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prevalându-se de disoziţiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocă faptul că prizonieratul ca şi deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative.
Analizată prin prisma art 4 alin. (2) care face trimitere la art 1 şi 3 din Lege şi implicit la art 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că deportarea şi implicit prizonieratul nu satisface nici unul din criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
De asemenea, măsura nu se situează în timp din punctul de vedere al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.
În consecinţă, nu este îndeplinită nici această condiţie, măsura fiind de natură etnică iar în timp se situează, şi după cum s-a arătat înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acţiunii ca nefondată, neavând nici o relevanţă faptul că din punct de vedere al desfăşurării în timp s-a menţinut şi după data de 6 martie 1945.
Potrivit normelor de drept internaţional, o astfel de măsură aparţine Statului Român în măsura în care este luată de instituţiile sale şi prepuşii acestora, însă deportarea etnicilor germani şi maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucţie, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupaţie la. aceea vreme şi executată sub supravegherea armatei sovietice.
Deşi armistiţiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populaţiei civile, conferinţele de la P., Y. şi P.A. au confirmat şi implicit legalizat sub forma prestaţiilor în muncă deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.
Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, situaţiile constând în prizonierat şi deportări reglementate de art. 1 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 118/1990, nu creează vocaţie la drepturile prev. de Legea nr. 221/2009, în timp ce situaţiile prev. la art 1 alin (1) constând în condamnări şi măsuri administrative cu caracter politic se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009;
- situaţiile reglementate de O.G. nr. 105/1999 nu se încadrează din punct de vedere al naturii juridice şi perioadei istorice printre cele prev. de Legea nr. 221/2009 şi nu conferă vocaţie la drepturile prevăzute la această lege, sens în care se invocă şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Solicită să fie avut în vedere şi faptul că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5, alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă şi general obligatorie, iar la data publicării acesteia în M. Of. reclamanta nu avea o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deci nu se putea prevala de ";un bun"; în sensul art. l din Protocolul I adiţional la Convenţie
Înalta Curte, analizând recursul de faţă constată următoarele: Criticile recurentului referitoare la neîncadrarea situaţiei de prizonier de război în fosta U.R.S.S a soţului reclamantei, în sfera de reglementare a Legii nr. 22112009, se impun a fi analizate în mod prioritar, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi ar atrage, deci, incidenţa actului normativ în discuţie, s-ar putea pune problema în ce măsură, fată de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale prelinse de reclamantă.
Din această perspectivă, analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constă că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamant în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al Il-lea inclusiv pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În cauză, reclamanta solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situaţiei în care s-a aflat soţul său, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S.
Însă, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 numai o condamnare cu caracter politic în perioada de referinţă a legii sau o măsură administrativă cu caracter politic, dispusă în aceeaşi perioadă, pot naşte dreptul persoanelor îndreptăţite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat prinţr-o astfel de condamnare sau de măsură administrativă.
Soţul reclamantei a fost luat prizonier ca urmare a participării ia cel de-al doilea război mondial, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.
Potrivit art. 1 alin. (3) [la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege], „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare";.
Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusa împotriva unei persoane care, prin activitatea desfăşurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanţa amintită, „(1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau.de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială";.
Situaţia soţului reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunţate mai sus, astfel cum s-a arătat, acesta fiind luat prizonier de război în fosta U.R.S.S., iar nu determinat de săvârşirea vreunei fapte, de către aceasta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.
În speţă, nu este incicţentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanţă, deoarece soţul reclamantei aşa cum s-a arătat a fost a fost luat prizonier ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial, iar nu pentru că acesta ar fi desfăşurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică.
Prin urmare, împrejurarea că soţul reclamantei a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din Lege şi nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din aceiaşi act normativ.
Faptul că reclamantei i-au fost recunoscute anumite drepturi în condiţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 nu poate determina o altă concluzie, interpretarea dată, de instanţa de apel prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 fiind nelegală.
Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter politic şi de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009. Contrar, celor reţinute de instanţa de apel, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanţa urmează a avea în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.
Faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra recursului, nu se mai impune analiza efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în speţa de faţă.
Prin urmare, constatând că situaţia de prizonier. de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-a! doilea război mondial, nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, şi că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative, se naşte dreptul de a obţine despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi va modifica în tot decizia recurată, în sensul că, va respinge apelul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 84/A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia atacată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta P.M. împotriva sentinţei nr. 1699/D din 20 septembrie 2010 a Tribunalului Satu – Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1993/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2005/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
