ICCJ. Decizia nr. 2080/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 2080/2012
Dosar nr. 4690/98/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2229 F/4 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta R.B.A., a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 10.000 euro, reprezentând despăgubiri şi a fost respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare.
Pentru a pronunţa aceasta sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost strămutată conform deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 la data de 18 iunie 1951, fixându-i-se domiciliul obligatoriu în localitatea Fundata, judeţul Ialomiţa, până pe data de 31 august 1955 când s-au ridicat restricţiile (decizia nr. 6100 a Ministerului Afacerilor Interne).
S-a mai reţinut că reclamanta a beneficiat de indemnizaţie în baza Decretului-lege nr. 118/1990 şi i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, beneficiind de drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999.
S-a apreciat că măsura luată împotriva reclamantei constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în drept fiind aplicabile dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Cum în cauză măsurii administrative îî este conferit caracter politic prin lege, tribunalul a considerat că nu există temei legal pentru a interveni instanţa şi a stabili caracterului politic al măsurii administrative invocate, astfel că cererea formulată în acest sens a fost respinsă.
Prima instanţă a avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 62 din 30 martie 2010 precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (11) potrivit cu care la stabilirea cuantumului despăgubirii se va ţine cont de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea acestuia şi modificarea sentinţei recurate, in sensul aplicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010, nr. 1360 din 21 octombrie 2010 şi respingerii cererii reclamantului ca neîntemeiata.
În şedinţa publică din data de 24 martie 2011, instanţa a calificat drept apel calea de atac exercitată, având în vedere că hotărârea atacată a fost pronunţată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 şi ţinând cont că acţiunea are două capete de cerere, primul fiind neevaluabil în bani.
La acelaşi termen, instanţa a invocat excepţia lipsei de interes cu privire primul capăt de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
Prin decizia civilă nr. 333A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost admis apelul declarat de pârât şi schimbată sentinţa atacată în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes cu privire la capătul de cerere de constatare a caracterului politic a măsurii administrative dispuse şi respingerii ca nefondat a capătului de cerere privind daunele morale.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele:
Acţiunea dedusa judecăţii are doua capete de cerere: constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 şi acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit.
Acţiunea a fost introdusă la data de 29 septembrie 2010 şi a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la acel moment, cu modificările şi completările aduse prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010. Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la 04 noiembrie 2010.
În privinţa primului capăt de cerere, instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei de interes, având în vedere că măsura administrativă cu privire la care se solicită constatarea caracterului politic este stabilită de drept prin însăşi Legea nr. 221/2009, la art. 3 lit. e).
Referitor la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, instanţa s-a raportat la deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 pronunţate de instanţa de contencios constituţional şi a concluzionat că temeiul juridic al despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai subzistă.
S-a reţinut că potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 dispoziţiile (...) art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
În speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecaţii în curs are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă"; (forma legii după data de la care decizia de neconstitutionalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
O asemenea soluţie nu încalcă dispoziţiile art. 20 din Constituţie care impun necesitatea interpretării normelor interne în concordanţă cu reglementările internaţionale, deoarece acestea sunt aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenţie. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituţională ea nu mai există şi prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea deciziilor instanţei de contencios constituţional în speţa de faţă, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (2) din Constituţia României, acestea au putere doar pentru viitor şi se aplică doar acţiunilor introduse după declararea ca neconstituţională a unei legi. Legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot cursul procesului, ea neputând retroactiva.
În mod eronat instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile Legii nr. 202/2010. Anularea unei prevederi legale pentru neconstitutionalitate, după intrarea ei în vigoare, afectează securitatea juridică pe care cetăţenii sunt îndreptăţiţi să o ";aştepte"; de la o lege sau o ordonanţă care se aplică.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secţiilor unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Problema de drept care se pune în speţă nu este cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of..
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Instanţa europeană a arătat, într-o jurisprudenţă constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 parag. (1) sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii: 1) să existe o contestaţie cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acţiunii în justiţie; 2) contestaţia să fie reală şi serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct şi determinant cu privire la existenţa dreptului.
De asemenea, instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 parag. 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză";.
Or, problema dedusă judecăţii în recurs vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidenţă nici noţiunea autonomă de „bun"; din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenţia Curţii Constituţionale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminenţa dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (Decizia în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii";. „De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii";.
În conţinutul aceleiaşi decizii se reţine ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituţionalitate: „Ar putea părea incoerent să stârneşti speranţe prin adoptarea unei legi de compensaţie numai pentru ca, puţin mai târziu, să invalidezi legea şi să elimini acea speranţă. Totuşi, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituţional al textelor de lege";.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferenţele existente între situaţia în care legislativul intervine în administrarea justiţiei şi situaţiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudenţă ori se declară ca neconstituţională o dispoziţie din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franţei).
Rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenţia legislativului într-o procedură jurisdicţională aflată în curs de derulare, la care însuşi statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicţional „nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părţilor în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel";.
Aşadar, două ar fi raţiunile care ar justifica ingerinţa: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicţionale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influenţării în favoarea lor a soluţiei procesului; şi 2) existenţa unui motiv de interes general imperios.
Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudenţă instanţei europene, trebuie făcută distincţie după cum pronunţarea deciziei a avut loc înainte de soluţionarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.
În ceea ce priveşte legitimitatea demersului organului jurisdicţional constituţional, ea decurge din atribuţiile pe care le are conform legii şi Constituţiei, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea Deciziei Curţii Constituţionale (înlăturarea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, a unei duble reglementări în aceeaşi materie).
Nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nefundat fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Faţă de cele ce preced, criticile reclamantei nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R.B.A. împotriva deciziei civile nr. 333A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2079/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2081/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
