ICCJ. Decizia nr. 2082/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 2082/2012
Dosar nr. 12448/3/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1788 din data de 23 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantele M.M. şi M.H.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Acţiunea reclamantelor priveşte acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a măsurii administrative a deportării, încadrându-se aşadar în prevederile legale declarate ca neconstituţionale şi care nu mai pot fi aplicate. S-a apreciat că Decizia Curţii Constituţionale are efect imediat, inclusiv asupra acţiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situaţii discriminatorii între reclamanţi în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.
Tribunalul a constatat şi că temeiurile de drept pe care reclamantele le-au indicat suplimentar la ultimul termen de judecată nu sunt incidente în cauză. Astfel, acţiunea de faţă a fost iniţiată şi fundamentată în considerarea prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, întreaga motivare în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată raportându-se la aceste dispoziţii.
Reclamantele nu au motivat în concret cum poate fi reţinută răspunderea pârâtului în baza Rezoluţiei nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi art. 20 din Constituţie, atâta vreme cât, raportat la situaţia obiectivă a părţilor, astfel cum a fost expusă în fapt prin acţiune, niciunul dintre aceste acte normative nu conferă în mod direct un drept la despăgubiri.
Prin decizia civilă nr. 101A din 22 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în complet de divergenţă a decis respingerea apelului declarat de reclamante.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că nu se poate pune semnul egalităţii, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor şi duce la crearea unui conflict de legi în timp ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) şi încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituţionalităţii lor (nu provine de la legiuitor şi nu poate da naştere conflictului de legi în timp, fiind vorba de aceeaşi normă constatată ca fiind neconformă cu Constituţia şi care îşi încetează efectele juridice).
În acest caz nu se pune problema dacă o normă era în vigoare la data formulării acţiunii, şi care ar fi acum abrogată, ci dacă norma este sau nu constituţională, or acest viciu al neconstituţionalităţii afecta norma în cauză încă de la intrarea în vigoare.
Dacă s-ar fi considerat că legea aplicabilă în cauză este cea de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, chiar dacă pe parcursul procesului norma pe care se întemeia acţiunea a fost declarată neconstituţională, nu s-ar mai găsi nicio justificare pentru înlăturarea de la aplicare a normei declarate neconstituţionale în cazul unei excepţii invocate, de exemplu, chiar în recurs, în cadrul dispoziţiilor anterioare ale Legii nr. 47/1992, când era aplicabilă dispoziţia privind suspendarea litigiului până la judecarea excepţiei, şi cu atât mai puţin pentru aplicarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ..
Dincolo de acest aspect, precizările din conţinutul Rezoluţiei nr. 1096 a Consiliului Europei evocate de reclamante nu pot constitui suport legal al lipsirii Deciziei 1358/2010 a Curţii Constituţionale de efectele conferite prin art. 147 alin. (1) din Constituţia României, respectiv nu pot constitui izvor al dreptului reclamat în speţă, în condiţiile în care în legislaţia internă se află în vigoare o reglementare distinctă - reprezentată de Decretul-lege nr. 118/1990 - a cărei edictare a avut ca scop asigurarea unor asemenea despăgubiri.
Nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime"; a reclamantelor la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.
În motivarea deciziei, s-a reţinut în esenţă că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, cele ale O.U.G. nr. 214/1999, şi prevederile Legii nr. 221/2009.
Ca urmare a prevederii constituţionale, încetarea efectelor dispoziţiei legale declarate neconstituţionale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., prin care au arătat că hotărârea este nelegală, deoarece Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunţării acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării sale.
În acest context, judecătorul cauzei aflată pe rol la momentul pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, era obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.
Or, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecata este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Acest punct de vedere se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, care obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi a speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.
Se impune respectarea principiului egalităţii în faţa legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Invocă prevederile art. 20 din Constituţia României. Facilităţile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale.
Prin aplicarea în cauza de faţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum şi Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U..
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, a secţiilor unite, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Criticile formulate de recurente aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147, alin. (4) din Constituţie prevede că Deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune). Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantele beneficiau de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamante norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „buri"' al reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul lor de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";";; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze Deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.. ";
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantelor şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţin recurentele, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de secţiile unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea Deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantele nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării Deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei ";discriminării"; constă, astfel, în pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, ";exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a O.N.U., la care fac trimitere recurentele, acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că în mod corect curtea de apel a reţinut că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidenţă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de secţiile unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele M.M. şi M.H.M. împotriva deciziei civile nr. 101A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2081/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2083/2012. Civil → |
|---|
