ICCJ. Decizia nr. 2104/2012. Civil. Constatare nulitate act. Pretenţii, suspendare executare silită. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2104/2012
Dosar nr. 637/3/2010
Şedinţa publică de la 25 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 11830 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul S.D.A., în contradictoriu cu pârâta C.N.L.R.
A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de 99.300 lei, cu titlu de daune interese. Prin aceeaşi sentinţă, s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 746 din 14 noiembrie 2008, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. S-a respins capătul de cerere privind reîncadrarea în funcţie ca inadmisibil şi s-au respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că: Reclamantul S.D.A. a chemat-o în judecată pe pârâta C.N.L.R., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 746 din 14 noiembrie 2008 al Directorului General Preşedinte al Consiliului de Administraţie L.M., ordin de revocare a reclamantului din funcţia de director executiv al Departamentului Conducere şi Exploatare Jocuri, reîncadrarea în funcţia menţionată şi obligarea pârâtei la plata remuneraţiei cuvenite de la data emiterii ordinului până la data reîncadrării; suspendarea provizorie a Ordinului nr. 746 până la soluţionarea cauzei; înlocuirea contractului de mandat nr. 35198 din 09 octombrie 2007 cu un contract individual de muncă; obligarea pârâtei la daune interese în cuantum de 100.000 lei reprezentând prejudiciul adus imaginii profesionale şi numelui reclamantului, ca urmare a revocării fără justă cauză, în condiţiile art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată.
A mai reţinut că raportul juridic dintre reclamant şi pârâtă a fost guvernat de contractul de mandat comercial nr. 35198 din 09 octombrie 2007, încheiat ca urmare a numirii reclamantului în funcţia de director executiv al Departamentului Conducere şi Exploatare jocuri, contractul fiind încheiat pe o perioadă determinată, respectiv 09 octombrie 2007- 17 martie 2010, iar conform art. 2 obiectul acestuia era organizarea, gestionarea şi conducerea operativă a activităţii societăţii în domeniul conducerii şi exploatării jocurilor. La data de 14 noiembrie 2008, prin Ordinul Directorului General Preşedinte al Consiliului de Administraţie al C.N.L.R. SA nr. 746, reclamantul a fost revocat din funcţie pentru motive imputabile acestuia, respectiv pentru parcurgerea cu autoturismul de serviciu B în perioada decembrie 2007 - septembrie 2008 a unui număr de 9146 km, reprezentând deplasări în afara Municipiului Bucureşti, fără a avea viza de confirmare a curselor pe foile de parcurs sau vizele de confirmare nu au corespuns cu traseele parcurse şi au fost efectuate fără ordin de deplasare.
Urmare a admiterii excepţiilor lipsei calităţii procesuale active pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 746 din 14 noiembrie 2008 şi inadmisibilităţii capătului de cerere privind reintegrarea în funcţie, prima instanţă a constatat că este învestită de reclamant, în principal cu soluţionarea unei acţiuni personale patrimoniale formulată în temeiul dispoziţiilor art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată, prin care se pretinde de la pârâtă plata unor despăgubiri în valoare de 114.835 lei, pentru revocarea fără justă cauză a mandatului comercial.
S-au avut în vedere susţinerile reclamantului că printre drepturile convenite prin contractul de mandat se află şi acela de a i se asigura un autoturism cu şofer pentru îndeplinirea mandatului, maşină din dotarea companiei şi decontarea cheltuielilor aferente acesteia, că a beneficiat de maşină de serviciu, dar că aceasta nu era afectată folosinţei sale exclusive, ci era la dispoziţia Departamentului şi a Centralei, fiind folosită şi de alte persoane, motiv pentru care nu îi poate fi imputat numărul de kilometrii parcurşi şi benzina consumată.
Tribunalul a apreciat că pârâta a avut în vedere la revocarea mandatului exclusiv dispoziţiile art. 7.3., fără a se lua în considerare modul în care a înţeles reclamantul să îşi execute obligaţiile contractuale .
Instanţa de fond a analizat caracterul just al cauzei de revocare a mandatului în raport de fapta imputată prin ordinul de revocare şi a reţinut că, la fila 30 din dosarul nr. 43752/ 3/2008, se află adresa nr. C.N.L.R. SA Serviciul CFG nr. 1086 din 04 noiembrie 2008, ce i-a fost comunicată reclamantului, în care sunt menţionate datele, rutele şi numărul de kilometrii parcurşi de autoturismul cu număr de înmatriculare, deplasări considerate de pârâtă a fi făcute de reclamant în interes personal.
Din verificarea foilor de parcurs şi a bonurilor de benzină s-a constatat că pe unele figurează ca şofer alături de reclamant şi o altă persoană, că autovehiculul era la dispoziţia Centralei, iar semnătura şoferului nu seamănă cu cea a reclamantului aflată pe contractul de mandat şi pe filele CEC, semnate de acesta, iar pe altele apare ca şofer numai S.D., semnătura pretins a fi a reclamantului diferă de la o foaie la alta, iar pe ultimele nu mai apare nici o semnătură deşi tot S. este indicat drept şofer. Aceste deplasări au avut loc în perioada 15 decembrie 2007- 25 septembrie 2008.
Pârâta nu a contestat concluzia reclamantului în sensul că filele CEC dovedesc prezenţa sa în sediu la data la care au fost emise şi semnate, şi, în plus, pârâta a recunoscut la interogatoriu că în majoritatea datelor înscrise în foile de parcurs reclamantul figurează prezent în sediul din Bucureşti, împrejurare confirmată prin folosirea cartelei de acces în sediu.
Faţă de această situaţie de fapt, instanţa de fond a apreciat că este nefondată concluzia pârâtei în sensul că reclamantul a folosit în interes personal autoturismul şi că ar fi falsificat foile de parcurs, astfel că cererea reclamantului de despăgubiri a fost admisă, constatând că suma cuvenită cu acest titlu este de 99.300 lei, ţinând seama de indemnizaţia brută lunară de la 25 iulie 2008, de venitul net încasat de reclamant în luna noiembrie 2008, precum şi de perioada de 15 luni.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului de înlocuire a contractului de mandat cu unul individual de muncă a apreciat că nu este întemeiată în raport de funcţia ocupată de reclamant şi de prevederile Legii nr. 31/190 republicat şi de alte acte normative incidente.
Prin decizia comercială nr. 319 din 9 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei mai sus menţionate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că este evident dovedit faptul că reclamantul S.D. nu a efectuat deplasările în teritoriu pentru care s-au întocmit fişele de parcurs depuse în susţinerea revocării mandatului,- situaţie în care în mod just a constatat prima instanţă că revocarea mandatului a avut loc fără temei, fiind deci îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor interese la care a fost obligată apelanta, curtea de apel a reţinut că nu s-a solicitat de către reclamant decât salariul cuvenit până la data încetării de drept a mandatului (17 martie 2010), - acesta fiind prejudiciul real, concret şi direct suferit de către reclamant din cauza revocării mandatului.
Instanţa de fond a apreciat şi calculat în mod pertinent că daunele ce pot fi acordate reclamantului se ridică la suma de 99.300 lei, respectiv valoarea indemnizaţiei nete lunare de care ar fi beneficiat reclamantul în 15 luni, respectiv ianuarie 2008 - martie 2010, până la încetarea de drept a mandatului, dacă nu ar fi fost revocat fără temei de către pârâtă.
A mai reţinut că susţinerea apelantei pârâte referitoare la limitarea cuantumului daunelor, în cazul revocării mandatului, nu este întemeiată, în contractul încheiat între părţi neexistând nicio clauză în acest sens.
În concluzie, a constatat că sunt neîntemeiate criticile aduse de apelanta pârâtă sentinţei instanţei de fond.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta C.N.L.R. SA Bucureşti, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului şi desfiinţarea deciziei pronunţate de curtea de apel, ca fiind nelegală şi netemeinică.
În motivarea recursului său, pârâta susţine, ca o primă critică, că din constatările Serviciului de Control Financiar de Gestiune rezultă culpa intimatului reclamant de a fi folosit autoturismul de serviciu, în interes personal, parcurgând astfel 9146 km fără a avea viză de confirmare pe foile de parcurs (existente la dosarul cauzei) şi fără ordine de deplasare, aşa încât consideră că intimatul a încălcat prevederile contractului de mandat nr. 35198 din 09 octombrie 2008 şi a creat prejudicii C.N.L.R, constând în contravaloarea consumului de carburant aferent celor aproape 10.000 de km parcurşi şi a reparaţiilor devenite necesare ca urmare a acelor deplasări, precum şi a tichetelor de masă de care a beneficiat la datele când, potrivit foilor de parcurs, ar fi trebuit să fie în delegaţie.
Arată că, potrivit susţinerilor intimatului reclamant de a nu fi solicitat niciodată ordine de deplasare, acesta a parcurs cu autoturismul de serviciu 25659 km, fără documente justificative pentru decontarea cheltuielilor cu combustibilul, deci cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale şi contractuale, recunoscând astfel implicit o culpă gravă în îndeplinirea contractului de mandat.
Susţine , de asemenea, că este de remarcat că unele foi de parcurs sunt întocmite pentru zile de sărbătoare legală sau zile de sfârşit de săptămână, respectiv la datele de 15 decembrie 2007, 01 ianuarie 2008, 16 februarie 2008 şi 26 aprilie 2008, fapt ce impune concluzia că acele curse nu au fost efectuate în interes de serviciu, iar o altă constatare a controlului de gestiune amintit constă în avarierea/uzarea excesivă a autoturismului aflat în folosinţa intimatului, prin folosinţa abuzivă a acestuia.
Consideră că toate acestea au justificat măsura revocării din funcţie a intimatului reclamant prin Ordinul C.N.L.R. nr. 746 din 14 noiembrie 2008 care s-a făcut cu justă cauză, pentru motive imputabile acestuia, respectiv nerespectarea obligaţiilor contractuale, revocarea dispunându-se în temeiul prevederilor art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, cu respectarea termenului de preaviz, intimatul fiind plătit şi pe durata preavizului, deşi nu i s-a mai solicitat executarea mandatului şi în această perioadă.
În subsidiar, dacă se va aprecia totuşi că revocarea intimatului din funcţie s-a dispus fără justă cauză, recurenta pârâtă solicită instanţei să observe că intimatul nu a făcut dovada unui prejudiciu cauzat prin revocarea mandatului.
În fine, în cazul în care instanţa va aprecia că intimatului i se cuvin totuşi daune-interese, recurenta pârâtă solicită ca acestea să fie diminuate la valoarea prejudiciului probat de intimat şi având în vedere aprecierea daunelor interese de către intimat prin raportare la venitul său lunar net, consideră că acestea ar fi în cuantum de 5004 x 15 = 75.060 Ron.
Recursul este fondat.
Din examinarea criticilor exprimate în recursul pârâtei, în raport de actele dosarului, precum şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză se constată următoarele:
Potrivit primei critici, se susţine, în esenţă, de către recurenta pârâtă că ambele instanţe au apreciat eronat că revocarea mandatului reclamantului a avut loc fără temei legal considerând ca fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată, în condiţiile în care nu a fost supus examinării modul în care reclamantul a înţeles să-şi execute obligaţiile asumate pentru îndeplinirea obiectului mandatului acordat şi a dovezilor pe care se sprijină acesta, în sensul susţinerilor formulate.
În cadrul acestei critici, recurenta-pârâtă expune, detaliind, considerentele pentru care apreciază că a existat o culpă evidentă şi incontestabilă a reclamantului în îndeplinirea contractului de mandat, prin încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale şi contractuale,- împrejurare în care consideră că revocarea intimatului reclamant s-a făcut cu justă cauză, contrar celor reţinute de ambele instanţe care s-au pronunţat în cauză.
Această primă critică se constată a fi întemeiată, astfel cum se va arăta în continuare.
În primul rând, este de precizat că aflându-ne în prezenţa unui litigiu între comercianţi/profesionişti şi nu a unui litigiu de muncă, intimatul reclamant avea obligaţia legală de a-şi dovedi pretenţiile, respectiv clauza injustă cu consecinţele ce consideră că decurg din aceasta,- sarcina probei revenindu-i primordial şi în exclusivitate în ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii.
Sub acest aspect, se observă că s-a stabilit eronat că sarcina probei revine în primul rând C.N.L.R. SA.
În al doilea rând, instanţa de recurs apreciază că în cauză se impunea a se stabili cu certitudine existenţa sau inexistenţa culpei mandatarului în executarea mandatului şi întrucât acest lucru nu s-a realizat, este necesară suplimentarea probatoriului administrat, în concordanţă cu dispoziţiile art. 167- 171 C. proc. civ. şi dându-se relevanţă dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa poate ordona şi din oficiu administrarea unor probe, chiar dacă părţile n-o cer sau se împotrivesc .
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât prin celelalte două critici formulate în recursul pârâtei se susţine lipsa dovezii prejudiciului cauzat prin revocarea mandatului şi se contestă cuantumul sumelor datorate, solicitându-se ca acesta să fie diminuat la valoarea prejudiciului probat de intimat, or, se constată că instanţa de apel nu a lămurit întru-totul aceste aspecte, putând ordona chiar efectuarea unei expertize contabile, în acest sens, astfel cum s-a arătat şi mai sus,- dacă consideră că această probă ar fi concludentă pentru soluţionarea judicioasă a pricinii.
În consecinţă, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăşte asupra aplicării legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite şi ţinând cont că au fost formulate critici şi asupra cuantumului despăgubirilor acordate, se va admite recursul declarat de pârâta C.N.L.R. SA Bucureşti, se va casa decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceleiaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta C.N.L.R. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 319 din 9 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2098/2012. Civil. Nulitate act juridic. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2118/2012. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
