ICCJ. Decizia nr. 2118/2012. Civil. Reziliere contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2118/2012
Dosar nr. 5865/30/2010
Şedinţa publică de la 25 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
La data de 13 iulie 2010, reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA reprezentat prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC C.S.X. SRL rezilierea contractului de închiriere nr. 867/3 din 25 iunie 2003 încheiat între părţi şi obligarea pârâtei la achitarea sumei de 8.329.504 lei, cu titlu de taxă concesiune şi majorări de întârziere aferente perioadei 09 iulie 2007-09 iulie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 779 din 22 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a Primăriei Timişoara, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat a cererii de reziliere a contractului, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru debitul şi accesoriile aferente perioadei 2006-09 iulie 2007, a fost obligată pârâta la plata sumei de 5.255.925 lei cu titlu de taxă de concesiune şi majorări de întârziere aferente perioadei 09 iulie 2007-09 iulie 2010 şi s-a respins cererea de compensare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
În baza raporturilor contractuale generate de contractul de concesiune nr. 867 din 25 iunie 2003, pârâta SC C.S.X. SRL trebuia să achite reclamanţilor redevenţa de 300.000 lei/an, sumă care a fost actualizată anual cu indicii de inflaţie, astfel cum părţile au stabilit prin propria voinţă, în procentele menţionate. Prin sentinţa civilă nr. 130 din 18 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1334/30/2005, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 190/R/COM/2007 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în dosarul nr. 1334.1/30/COM/2005 şi prin decizia nr. 2169 din 17 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 10484/1/2007, pârâta a fost obligată la plata redevenţei aferentă anilor 2004 şi 2005, prin aceleaşi hotărâri fiind respinsă cererea privind rezilierea contractului de concesiune, ceea ce constituie un element în stabilirea excepţiei autorităţii de lucru judecat din acţiunea pendinte.
S-a mai reţinut că reclamanţii au solicitat pe lângă rezilierea contractului şi obligarea pârâtei la redevenţa restantă pentru perioada 2006 – 2009, cât şi a accesoriilor calculate până la data de 28 februarie 2010, faţă de care instanţa a reţinut excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ce vizează sumele restante pentru perioada 2006 – 09 iulie 2007, în temeiul art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la sumele datorate pentru perioada 09 iulie 2007 – 09 iulie 2010, s-a avut în vedere că a fost de acord cu plata acestora, fără penalităţi de întârziere, dar a solicitat compensarea acestora cu cele datorate de reclamanţi şi stabilite prin hotărâri judecătoreşti, cerere care însă s-a apreciat că nu poate fi reţinută, ea fiind formulată ca o cerere de apărare şi nu printr-o cerere reconvenţională, iar pe de altă parte nefiind întrunite cerinţele prevăzute de textele art. 1143 – 1144 C. civ.
S-a reţinut că cererea reclamanţilor sub aspectul obligării pârâtei la redevenţa restantă aferentă perioadei 09 iulie 2007 – 09 iulie 2010 este întemeiată, inclusiv asupra majorărilor de întârziere calculate pentru aceeaşi perioadă, accesoriile fiind datorate până la data de 28 februarie 2010.
Ca atare, prima instanţă a obligat-o pe pârâtă la plata redevenţei restante în cuantum de 5.255.925 lei cu titlu de taxă concesiune şi majorări de întârziere faţă de reclamanţi, mai puţin faţă de Primăria Timişoara, căreia s-a apreciat că îi lipseşte calitatea procesual activă faţă de dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 215/2001.
Instanţa a avut în vedere şi prevederile art. 969 C. civ., coroborate cu cele ale contractului de concesiune, prin care părţile au convenit asupra modului de plată a redevenţei şi asupra actualizării acesteia cu indicii de inflaţie.
Prin decizia civilă nr. 222/A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţi împotriva sentinţei mai sus menţionate, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a argumentat exclusiv soluţia de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, iar această soluţie este eronată, instanţa nesoluţionând fondul cererii. În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a apreciat că aceasta se impune a fi analizată raportat la data scadenţei ratelor trimestriale – prima instanţă nefiind în măsură a cunoaşte clauzele contractuale în condiţiile în care contractul ce întemeiază cererea de chemare în judecată s-a depus la dosar în apel. Totodată, s-a reţinut că se impune precizarea obiectului acţiunii sub aspectul debitului solicitat, însă şi precizarea cadrului procesual în sensul aplicării dispoziţiilor art. 161 C. proc. civ. raportat la prevederile Legii nr. 215/2001.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta SC C.S.X. SRL Timişoara, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare la Judecătoria Timişoara, ca primă instanţă competentă, cu obligarea reclamantei, Unitatea administrativ-teritorială – Municipiul Timişoara, la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului său, recurenta pârâtă arată astfel că, faţă de indicarea şi valoarea obiectului acestei cauze, competenţa materială, în primă instanţă, revine Judecătoriei Timişoara, întrucât reclamanta a solicitat, în primă instanţă plata taxei de concesiune, întemeindu-şi acţiunea pe contractul de concesiune nr. 867/3/2003, iar potrivit acestui contract, obligaţia sa faţă de reclamantă este aceea de plată a redevenţei, care potrivit calculului său este în sumă de 498.095 lei, această sumă nefiind contestată de reclamantă.
Mai arată că în mod nelegal instanţa de apel s-a pronunţat, în locul primei instanţe, asupra unor aspecte de fapt şi de drept de care depinde soluţionarea acestei cauze, în sensul că a apreciat că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, deşi asupra acestei excepţii trebuie să se pronunţe prima instanţă, hotărârea sa putând face obiectul controlului judecătoresc în căile de atac. În fine, susţine că chiar dacă nu a fost invocată, în mod expres, de părţile în proces, excepţia autorităţii de lucru judecat, aceasta putea fi invocată şi de instanţă din oficiu, aşa încât nici acest fapt nu i se poate reproşa primei instanţe.
Drept urmare, având în vedere că îndrumările instanţei superioare privind dezlegarea problemelor de drept, care interesează soluţionarea cauzei, sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere, consideră că decizia recurată trebuie reformată şi în ce priveşte motivarea ei.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea criticilor formulate în recurs, în raport de actele dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:
În ce priveşte susţinerea recurentei pârâte potrivit căreia s-a încălcat competenţa materială a soluţionării cauzei, în primă instanţă, în sensul că faţă de obiectul cauzei şi valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, aceasta aparţine judecătoriei şi nu tribunalului, se constată că ea nu poate fi primită, întrucât având în vedere obiectul cauzei şi valoarea pretenţiilor formulate de reclamanţi, respectiv taxă de concesiune în cuantum de 8.329.504 lei şi majorări în sumă de 496.409 lei şi luând în considerare că pârâta este o societate comercială, în mod corect, în ce priveşte competenţa materială, s-a procedat la soluţionarea cauzei de către tribunal, ca instanţă de fond.
Referitor la criticile aduse hotărârii curţii de apel, conform cărora instanţa de apel, casând sentinţa tribunalului şi trimiţând cauza spre rejudecare, în mod nelegal, s-a pronunţat, în locul primei instanţe asupra unor aspecte de fapt şi de drept de care depinde soluţionarea cauzei, se constată că nu sunt întemeiate.
Astfel, se observă că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lucrului judecat, ci a evidenţiat modul eronat în care a fost examinată şi soluţionată această excepţie, sub aspectul elementelor ce au fost luate în considerare în stabilirea existenţei sau inexistenţei autorităţii lucrului judecat, argumentându-se eronat de către prima instanţă lipsa necesităţii analizei cererii de reziliere în prezenta cauză, faţă de soluţia irevocabilă de respingere a acţiunii în reziliere ce a făcut obiectul unui alt dosar, pentru o altă perioadă de timp. Totodată, instanţa de apel a remarcat în mod judicios că dispozitivul sentinţei pronunţate de prima instanţă reflecta doar admiterea excepţiei, dar nu şi precizarea soluţiei de respingere a cererii în consecinţă, aşa cum s-ar fi impus.
De asemenea, se constată că susţinerea recurentei pârâte în conformitate cu care instanţa de apel nelegal i-a reproşat primei instanţe că s-a pronunţat din oficiu asupra excepţiei autorităţii lucrului judecat este eronată, întrucât instanţa de apel nu a exclus posibilitatea ridicării acestei excepţii de către prima instanţă, ci a menţionat doar că această excepţie nu a fost invocată de pârâtă şi că, oricum, ea viza exclusiv obligarea la plata majorărilor de întârziere.
Drept urmare, susţinerea recurentei potrivit căreia s-ar impune reformarea deciziei curţii de apel şi în ce priveşte motivarea ei nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât recurenta pârâtă nu a formulat o critică efectivă, în acest sens, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În consecinţă, se reţine că în mod corect instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond s-a pronunţat pe excepţii fără a antama fondul cauzei, impunându-se reanalizarea excepţiilor, respectiv: a excepţiei ,,lipsei calităţii procesuale” a Primăriei, calificată corect şi precizându-se cadrul procesual prin aplicarea dispoziţiilor art. 161 C. proc. civ. raportat la prevederile Legii nr. 215/2001, precum şi obiectul acţiunii sub aspectul debitului solicitat; a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în raport de cele mai sus arătate; a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în raport de data scadenţei ratelor trimestriale, precum şi a cererii de compensare formulată de pârâtă,- astfel încât după soluţionarea corectă a tuturor excepţiilor, prima instanţă, rejudecând cauza, să poată pronunţa o soluţie temeinică şi legală, în cauza dedusă judecăţii.
Astfel fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.(1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză de pârâta SC C.S.X. SRL Timişoara, se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC C.S.X. SRL TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 222/A din 20 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2104/2012. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 2195/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
