ICCJ. Decizia nr. 2274/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2274/2012
Dosar nr. 28744/3/2008
Şedinţa publică din 28 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 28744/3/2008, reclamanta G.F. a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Sectorului 5 Bucureşti - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 şi Primăria Capitalei Bucureşti - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtelor să emită dispoziţia de restituire în natură a imobilului din Bucureşti, str. Gheorghe Pericle, iar în caz contrar să se pronunţe o sentinţă prin care să se dispună, pe baza actelor doveditoare, restituirea în natură a acestui imobil, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că tatăl său, D.M., care a decedat la data de 27 mai 2002, i-a comunicat că imobilul în litigiu a aparţinut defunctei sale soţii, care a decedat la Stuttgart în Germania la data de 27 octombrie 1998. Acest imobil a fost preluat la data de 15 martie 1986 în temeiul Decretului nr. 223/1974 fără plată de la mama sa, D.S. (născută T.). În baza certificatului de moştenitor din 9 octombrie 2002 eliberat de B.N.P. - Expert Bucureşti a dovedit calitatea de unică moştenitoare a defunctei D.S. (născută T.).
Imobilul nu a fost înstrăinat, fiind ocupat abuziv, iar pârâtele refuză emiterea dispoziţiei de restituire a acestuia, deşi a depus toate actele doveditoare ale dreptului pretins, precum şi dovada calităţii de persoană îndreptăţită.
În drept şi-a întemeiat acţiunea pe disp. art. 23 şi 24 din Legea 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 974 din 2 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă acţiunea, a fost obligată pârâta să restituie în natură reclamantei imobilul situat în Bucureşti, str. Gheorghiu Pericle, compus din teren în suprafaţă de 140 mp şi construcţiile situate pe acesta, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică (Anexa 1) întocmit de expert tehnic judiciar B.G., precum şi la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.500 lei. A fost respinsa acţiunea în contradictoriu cu pârâta Primăria sectorului 5 ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ce priveşte respingerea acţiunii în contradictoriu cu pârâta Primăria sectorului 5, în şedinţa publică din 18 ianuarie 2010, tribunalul a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte, pe care a constatat-o întemeiată şi a admis-o motivat de faptul că aceasta nu are competenţă de soluţionare a notificărilor potrivit Legii nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că reclamanta este fiica numitului D.M. şi unică moştenitoare a acestuia şi a formulat prezenta acţiune în continuarea demersurilor începute de autorul său în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului - teren şi construcţie situat în Bucureşti, str. Gheorghe Pericle.
Tribunalul a constatat că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al fostei proprietare D.S. cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1921 şi transcris sub nr. x/1921, prin care S.D. a vândut imobilul din str. Gheorghiu Pericle, soţilor C.P. şi S. şi contractului de partaj cu schiţă autentificat sub nr. x/1934, transcris sub nr. x/1934, prin care lui P.E.C., zis şi C., i-a revenit partea de teren „de la faţă ” şi construcţiile aferente, respectiv o cameră cu sala ei, lipită de construcţia rămasă fostei soţii, şi o cameră cu magazie în fund.
Prin testamentul autentificat din 10 iulie 1942, E.C.P. (C.), decedat la 1947, a lăsat imobilul ce i-a revenit la partaj moştenire numitei D.S., astfel cum rezultă din Certificatul de moştenitor din 27 august 1957.
După decesul numitei D.S. în anul 1998, a rămas ca unic moştenitor al acesteia soţul supravieţuitor D.M. La data de 2 iulie 2001, acesta a formulat Notificarea nr. x/2001, solicitând în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului.
Reclamanta a făcut dovada calităţii sale de moştenitoare a lui D.M., decedat la data de 27 mai 2002, cu Certificatul de moştenitor din 9 octombrie 2002.
Prin Decizia nr. 459 din 15 martie 1988 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, imobilul din str. Pericle Gheorghiu, compus din 3 camere, bucătărie, cămară, WC, vestibul, 2 magazii şi coteţ, precum şi suprafaţa de 145,56 mp teren, care a aparţinut autoarei reclamantei D.S. a fost preluat fără plată în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.
Faţă de situaţia de fapt reţinută, tribunalul a constatat că reclamanta a făcut în cauză dovada că imobilul intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, precum şi dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită la reparaţii în condiţiile acestei legi speciale.
Cu adresa din 18 martie 2010, SC C. SA, administratorul imobilului, a comunicat că acesta nu a fost înstrăinat, în prezent locuinţa fiind liberă.
Din concluziile Raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, prin care a fost identificat imobilul în litigiu ca fiind format din teren în suprafaţă de 140 mp şi construcţii vechi ce corespund ca formă şi dimensiuni cu cele trecute în proprietatea statului, a rezultat că imobilul poate fi restituit în natură, nefiind afectat de lucrări de investiţii aprobate.
În consecinţă, în baza art. 1 şi 4 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis acţiunea, obligând pârâta să restituie reclamantei în natură imobilul în litigiu, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză dispus în cauză, iar în baza art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.500 lei, reprezentând onorariu de avocat şi onorariu de expert.
Prin decizia civilă nr. 118/ A din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă si pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei următoarele:
Este eronata susţinerea apelatei în sensul că la dosar nu ar exista nici un act relevant din care să reiasă că bunul se află în proprietatea statului. Astfel, la dosar a fost depusa decizia nr. 459 din 15 martie 1988 prin care imobilul in litigiu a fost trecut, fără plată, în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974. Totodată, din adresa nr. 375 din 18 martie 2010 emisă de SC C. SA rezultă că imobilul în litigiu este în prezent liber.
Referitor la susţinerea apelantei în sensul că „instanţa de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare şi nu putea soluţiona fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată ” , instanţa a constatat că nu poate fi primită, dată fiind existenţa deciziei nr. 20/2007 pronunţată de I.C.C.J. în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Nici susţinerea pârâtei în sensul că dosarul administrativ nu ar fi fost complet, motiv pentru care nu ar fi fost soluţionată notificarea, nu a fost primită.
Instanţa a constatat că nu s-a făcut nicio dovadă că pârâta ar fi înştiinţat reclamanta cu privire la împrejurarea că ar mai fi necesare o serie de acte pentru soluţionarea notificării şi, chiar dacă nu erau depuse actele necesare într-un termen rezonabil, pârâta ar fi avut oricum obligaţia de a soluţiona notificarea pe baza actelor depuse.
Din actele depuse rezultă că imobilul a aparţinut numitei D.S., de la aceasta fiind preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974, tară plată, prin Decizia nr. 459/1988, că moştenitorul acesteia a fost D.M., iar reclamanta este moştenitoarea acestuia (C.M. nr. 154/2002 eliberat de B.N.P. - Expert).
De altfel, la dosar au fost depuse şi actele prin care D.S. a devenit proprietara imobilului, însă, din punct de vedere al dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului, această dovadă a fost oricum realizată în condiţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare pot fi depuse până la soluţionarea notificării, soluţionare ce nu a avut loc în procedura administrativă, pârâta neîndeplinindu-şi obligaţia de a emite dispoziţie motivată în termenul prevăzut de lege.
Referitor la susţinerea apelantei în sensul că reclamanta ar fi avut obligaţia să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului, instanţa a reţinut, în primul rând, că faptul negativ al neîncasării despăgubirilor se poate dovedi prin faptul pozitiv contrar, sarcina acestei probe revenind apelantei. In al doilea rând, faţă de modul de preluare a imobilului, este evident ca nu s-a făcut plata vreunei despăgubiri, neexistând nici un temei la acel moment pentru o astfel de plată.
Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecata la care apelanta a fost obligata, instanţa a constatat că acestea nu sunt nejustificate, ele se compun din onorariul de avocat şi onorariul de expertiză, iar aceste cheltuieli au fost determinate de refuzul pârâtei de a soluţiona notificarea.
În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată datorate reclamantei în faza procesuală a apelului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţine că motivarea instanţei, în sensul că se impune restituirea în natură, întrucât din probele administrate a rezultat că imobilul este liber, este superficială, nefiind clarificată situaţia juridică a imobilului.
Dispozitivul hotărârii este unul propriu unei acţiuni în revendicare, deşi cererea este formulată în cadrul notificării. Natura juridică şi efectele celor două acţiuni sunt diferite, cu temeiuri de drept diferite. Pentru acţiunea în revendicare s-ar pune problema admisibilităţii unui astfel de demers, atâta timp cât legea specială oferă o procedură specială în cadrul căreia se permite inclusiv accesul la justiţie pe calea plângerii îndreptate împotriva deciziei/dispoziţiei emise sau, după caz, împotriva refuzului nejustificat de a emite un astfel de act.
Consideră că redactarea dispozitivului în această manieră poate crea confuzii cu privire la natura juridică a cererii formulate.
C.E.D.O. a statuat, prin soluţiile pronunţate împotriva României, că nu se poate recunoaşte fostului proprietar un drept la restituirea în natură, ci doar un drept la indemnizare.
În ce priveşte onorariul avocatului, consideră că acesta este disproporţionat şi solicită aplicarea disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Susţine că nu este în culpă, nefiind parte căzută în pretenţii.
Verificând legalitatea deciziei atacate în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Este evident că, sub aspectul obiectului învestirii instanţei şi stabilirii cadrului juridic procesual, acţiunea de faţă este o contestaţie împotriva refuzului Primăriei municipiului Bucureşti de a soluţiona, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea ce a fost formulată de autorul reclamantei, instanţa fiind învestită tocmai pentru că pârâta nu şi-a respectat această obligaţie, ajungându-se astfel ca, pe cale judecătorească, să se stabilească calitatea de persoană îndreptăţită, dreptul la despăgubiri şi obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului.
Aşa fiind, raportul de drept procesual se grefează pe raportul juridic ce a luat naştere în urma transmiterii notificării şi nesoluţionării acesteia, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată în condiţiile art. 21 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziţie emisă de Primăria municipiului Bucureşti potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeaşi formă a aceluiaşi act normativ, dispoziţie care putea fi contestată în justiţie în condiţiile prescrise de art. 24 alin. (7) şi alin. (8) din legea enunţată.
În acest context, în mod corect, s-a constatat că nesoluţionarea notificării în termenul legal echivalează cu refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de îndeplinire a acestei obligaţii legale, instanţa de judecată procedând la examinarea în fond a notificării, în aplicarea deciziei nr. XX din 9 martie 2007 pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Principiul instituit de legea reparatorie este acela al restituirii în natură, măsurile reparatorii în echivalent fiind reglementate ca alternative pentru situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă.
Principiul amintit, conţinut în art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este completat de o altă regulă, stabilită prin art. 7 alin. 2 din aceeaşi lege, text potrivit căruia: Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege ” .
Potrivit art. 7.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007: - forma prevăzută la alin. (1) al art. 7 din lege consacră principiul restituirii în natură şi numai acolo unde această măsură nu este posibilă urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege.
În raport de aceste prevederi ale legii speciale şi ale normelor sale de aplicare, instanţele anterioare, în baza probatoriului administrat, au constatat că imobilul nu a fost înstrăinat, nu este afectat de lucrări de investiţii aprobate, astfel că se poate dispune restituirea în natură a acestuia.
Pârâta a susţinut că instanţa de judecată a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situaţia juridică a acestuia, în sensul de a se stabili dacă acest imobil este liber şi poate fi restituit în natură.
Cu privire la critica referitoare la nelămurirea situaţiei juridice a imobilului, instanţa anterioare au reţinut, pe baza examinării probelor administrate, inclusiv expertiza efectuată în cauză, că imobilul restituit de prima instanţă, în natură, reclamantei, este liber şi poate fi restituit în această modalitate.
În această fază procesuală, instanţa de recurs poate fi învestită doar cu critici de nelegalitate subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Modalitatea în care instanţele anterioare au înţeles să valorifice probele administrate, cu consecinţa stabilirii caracterului liber şi, deci, restituibil în natură, a terenului către reclamantă, nu poate constitui obiect al unei critici de nelegalitate, ci un aspect de netemeinicie, care scapă cenzurii instanţei de recurs.
Recurenta a mai susţinut că redactarea dispozitivului în sensul restituirii în natură poate crea confuzii cu privire la natura juridică a cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, aceasta putând fi confundată cu o acţiune în revendicare.
Nici această alegaţie nu poate fi primită, neputând fi încadrată în motivele de cenzură prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Şi critica vizând greşita obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă este nefondată, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Cu alte cuvinte, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însăşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care acesta s-a finalizat.
Or, în cauză, pârâtul a încălcat dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, depăşind cu mult termenul prevăzut de acest text de lege şi nesoluţionând cererea reclamantei într-un interval de timp de câţiva ani. Prin atitudinea sa, pârâta Primăria municipiului Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţia legală ce îi revenea, ceea ce a dus la declanşarea acţiunii judiciare, fiind astfel dovedită culpa sa procesuală.
În ce priveşte solicitarea recurentei privind aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se justifică, întrucât textul de lege menţionat permite instanţei să mărească sau sa micşoreze onorariile avocaţilor atunci când constată că acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, iar trimiterea la „tabloul onorariilor minimale ” este superfluă, întrucât acesta nu mai există în prezent.
Procedând la obligarea pârâtei la plata onorariului de avocat achitat de reclamantă, instanţele de fond au ţinut seama de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cuantumul acestuia fiind corespunzător cu valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, astfel că nu se impune aplicarea dispoziţiilor cuprinse în alin. (3) din acelaşi articol, în sensul micşorării onorariului de avocat.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 8/ A din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă si pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4688/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2280/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
