ICCJ. Decizia nr. 1984/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1984/2012
Dosar nr. 8063/2/2010
Şedinţa din 20 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele :
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 21 iulie 1999 sub nr. 12511/1999, reclamanta P.M.V. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Paris, sector 1 şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat (teren şi construcţie).
Prin Sentinţa civilă nr. 20183 din 25 noiembrie 1999 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, având în vedere valoarea imobilului, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 3659/2000 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în faţa căruia, la data de 05 februarie 2001, reclamanta şi-a modificat cererea în sensul lărgirii cadrului procesual prin introducerea în cauză a pârâţilor R.D.C., R.C., P.C., P.T. şi C.E., în contradictoriu cu care a solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, cu obligarea cumpărătorilor să-i restituie în natură apartamentele respective.
În precizarea cererii modificatoare, reclamanta a arătat că imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului fără titlu legal, conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001. S-a mai arătat că tatăl reclamantei H.D.C. era exceptat de la naţionalizare conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950, întrucât era intelectual profesionist având diverse misiuni diplomatice din partea Guvernului României până în anul 1947, iar până la data decesului în anul 1967 a beneficiat de ajutor social din partea Asociaţiei române a Ordinului Suveran al Maltei întrucât era în vârstă şi bolnav. Reclamanta a mai arătat că vânzătorul a fost de rea-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare deoarece fusese notificat încă din anul 1994 că revendică imobilul, în calitate de moştenitor, iar cumpărătorii au fost de rea-credinţă întrucât au făcut abstracţie de situaţia juridică a imobilului, ştiind că există moştenitori care au solicitat revendicarea acestuia.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 480, art. 46 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, art. 948, 968, 970, 1285 C. civ.
La termenul din data de 18 iunie 2001 reclamanta a declarat că solicită introducerea în cauză în calitate de pârâte a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a Statului Român prin Ministerul de Finanţe.
Prin Sentinţa civilă nr. 1912 din 17 decembrie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, reţinând în considerente faptul că reclamanta nu şi-a dovedit calitatea de moştenitor în raport de persoana care a dobândit imobilul în litigiu în calitate de proprietar.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
În cursul judecării apelului a decedat pârâta C.E., moştenitoarea acesteia fiind pârâta P.T., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. x/2002 eliberat de B.N.P. - C.M.G., citată în cauză şi în această calitate.
Prin decizia civilă nr. 352 din 26 septembrie 2002 pronunţată în Dosarul nr. 993/2002 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, cale de atac ce a fost trimisă spre soluţionare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 3023 din 22 martie 2006, la Curtea de Apel Bucureşti.
Pe parcursul soluţionării recursului a decedat pârâtul P.C., moştenitorii acestuia - P.T. şi P.A., conform certificatului de moştenitor nr. x/2006 eliberat de B.N.P. - G.C.M. - fiind citaţi în cauză în această calitate.
Prin decizia civilă nr. 1969 din 07 noiembrie 2006 pronunţată în Dosarul nr. 7273/2002 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a casat decizia civilă recurată, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, a desfiinţat sentinţa de fond şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut faptul că certificatul de calitate de moştenitor din 21 mai 2002 eliberat de B.N.P. - C.A.B. stabileşte calitatea de unic moştenitor a reclamantei P.M.B. (născută H.) după defunctul H.D. (zis şi H.C.D.), decedat la data de 27 ianuarie 1967.
În plus, instanţa de recurs a mai reţinut faptul că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin cererea pe care a adresat-o organelor administrative, reclamanta a fost repusă de drept în termenul de acceptare a succesiunii de pe urma autorului său.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti sub nr. 1324/299/2007.
În dosar a fost administrată o expertiză tehnică în specialitatea topografie, fiind depus la dosar raportul de expertiză din 25 mai 2007 întocmit de expert M.S., care a identificat imobilul revendicat de reclamantă ca fiind compus din teren în suprafaţă de 426 m.p., pe care se află edificată o casă cu un etaj şi subsol în suprafaţă de 186 m.p. şi un garaj mansardat în suprafaţă de 23,50 m.p.
Prin Sentinţa civilă nr. 9842 din 21 iunie 2007 Judecătoria sector 1 Bucureşti şi-a declinat competenta materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cu motivarea că, atât la data sesizării instanţelor cât şi la data pronunţării hotărârii de declinare, valoarea imobilului a atras competenţa Tribunalului Bucureşti în calitate de primă instanţă de fond.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 26728/3/2007.
În cursul judecăţii a decedat pârâta P.T., al cărui moştenitor este pârâtul P.A., conform certificatului de moştenitor nr. x/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1152/ F din 13 iunie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de revendicare şi ca neîntemeiată cererea formulată şi precizată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, că analiza sintagmei „imobil preluat de stat cu titlu” din art. 1 din Legea nr. 112/1995 trebuie făcută prin raportare la legislaţia aplicabilă la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în cauză, după regula tempus regit actum. Or, în raport de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi a normelor metodologice cuprinse în H.G. nr. 20/1996 cu modificările aduse prin H.G. nr. 11/1997, imobilul în cauză era preluat de stat cu titlu, chiriaşii având drept de cumpărare conform art. 9 din lege.
Preluarea imobilului a avut loc în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la autorul reclamantei D.C.H., care îl dobândise cu actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 iulie 1930 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat.
Instanţa de fond a mai reţinut şi faptul că în speţă au fost respectate prevederile art. I pct. 1-5 şi art. II din decret, întrucât identitatea dintre persoana menţionată ca proprietar în listele anexă la decret şi adevăratul proprietar există în cauză, simpla eroare materială strecurată în anexa la decret cu privire la numele persoanei deposedate nefiind echivalentă cu nerespectarea identităţii dintre persoana menţionată ca proprietar şi adevăratul proprietar al imobilului. De asemenea, reclamanta nu a dovedit că autorul său era, la vremea aplicării decretului, exceptat de la naţionalizare, încadrându-se în art. II din decret, în calitate de intelectual profesionist (funcţionar), autorul reclamantei deţinând funcţia diplomatică numai până în 1947, iar naţionalizarea bunului având loc în anul 1950.
Chiar şi în situaţia în care s-ar considera că statul nu a avut un titlu legal asupra imobilului, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă. Or, în cauza de faţă, nicio dovadă nu s-a făcut de către reclamantă contra prezumţiei relative instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ., de bună-credinţă a pârâţilor achizitori. Reclamanta nu a revendicat imobilul anterior încheierii contractelor şi nici nu a adresat o cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995. Din acest punct de vedere, adresarea unei notificări cu privire la intenţiile sale revendicative numai pârâtului SC H.N. SA, în 1994, rămâne nerelevantă.
Cât priveşte revendicarea imobilului, tribunalul a reţinut că legea specială (art. 7 alin. (4) şi art. 18 lit. c) din lege) acordă preferinţă titlului de proprietate al cumpărătorului, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi cu respectarea prevederilor acestei legi.
În concluzie, titlurile de proprietate opuse de pârâţii P. şi R. pentru imobilul construcţie şi terenul aferent sunt preferabile celui invocat de reclamantă, pe criterii rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte terenul liber de construcţii aflat în proprietatea Municipiului Bucureşti, având în vedere că reclamanta a adresat notificare pentru restituirea întregului imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, dar nu a înţeles în prezenta cauză să invoce nesoluţionarea notificării, motiv pentru care nici probatoriul administrat în cauză nu a urmat criteriile de reparaţie impuse de lege (restituire în natură sau despăgubiri în cazul în care terenul nu mai este liber, în sensul legii), dar şi ţinând seama de faptul că reclamanta are căi distincte pentru a o supune controlului judecătoresc, după parcurgerea etapei administrative, tribunalul a considerat că se impune, de asemenea, respingerea acţiunii în revendicare, pe dreptul comun.
Referitor la incidenţa în cauză a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a apreciat că autorul reclamantei a pierdut dreptul de proprietate prin naţionalizarea de către stat, cu mulţi ani înainte de ratificarea Convenţiei de către România, astfel că, ratione temporis, protecţia oferită de Convenţie nu se întinde asupra actului naţionalizării. Atât timp cât dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, după ratificarea Convenţiei, nu se poate discuta despre existenţa unui bun al reclamantei, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta se bucură de speranţa legitimă de restituire în natură, respectiv prin echivalent a bunului, după criteriile prevăzute de lege.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta P.M.V.
În motivarea apelului, apelanta-reclamantă P.M.V. a arătat că instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe care o pronunţat-o pe baza deciziei date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, la data de 09 iunie 2008, fără ca această decizie să existe la data rămânerii în pronunţare. Constatarea Supremei Instanţe potrivit căreia concursul dintre dreptul comun şi legea specială în materia revendicărilor imobiliare se rezolvă de regulă în favoarea legii speciale (Legea nr. 10/2001), nu este valabilă decât în cazul „acţiunilor formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ” . Or, acţiunea de faţă a fost formulată şi înregistrată la instanţa de fond la data de 21 iulie 1999.
Nici invocarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu este corectă, dimpotrivă, la data când apelanta-reclamantă a introdus acţiunea avea dreptul să formuleze acţiune întemeiată pe dreptul comun, deoarece nu exista o lege de reparaţie la acel moment. Din această perspectivă, soluţia dată în comparaţia de titluri şi anume aceea că titlurile mai noi, obţinute pe calea Legii nr. 112/1995 ar prevala asupra titlului mai vechi şi nu invers, este greşită, deoarece se întemeiază pe reguli şi principii derogatorii care nu se aplicau în speţă.
Se critică şi respingerea acţiunii sub aspectul dreptului de proprietate asupra terenului neocupat de construcţii, care, oricum nu fusese vândut nimănui şi există în patrimoniul statului şi acum.
Referirile instanţei la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la faptul că imobilul revendicat nu ar fi un bun pentru apelantă, în sensul definiţiei date de Protocolul 1 la Convenţie, de asemenea, sunt greşite. Şi în situaţia în care terţul dobânditor este de bună-credinţă, vânzarea de către stat constituie o expropriere injustă, cu privire la un bun, chiar dacă nu există hotărâri judecătoreşti definitive prealabile care să recunoască dreptul de proprietate al adevăratului proprietar.
Greşit instanţa de fond a considerat că titlul de preluare al statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, este valabil, întrucât a fost preluat pe numele greşit de H.C. (în loc de H…), aplicat unei persoane exceptate şi este contrar Constituţiei contemporane lui, precum şi actelor şi pactelor internaţionale la care România era parte.
Compararea titlurilor este independentă de valabilitatea sau nu a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995. În calitate de succesori în drepturi ai statului, chiriaşii-cumpărători nu pot opune reclamantei decât titluri având aceeaşi putere ca şi titlul autorului lor, în speţă Statul Roman, astfel că acţiunea în revendicare este perfect întemeiată.
Nulitatea absolută a contractelor rezultă din conivenţa frauduloasă a vânzătorului şi cumpărătorilor, care, deşi ştiau că bunul este naţionalizat, au speculat asupra lui. Bunul nu putea face obiectul vânzării-cumpărării fiindcă fiind preluat fără titlu valabil, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995.
Prin decizia civilă nr. 111 din 13 februarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 26728/3/2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.M.V., care a fost admis prin decizia nr. 3636 din 10 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, fără a da posibilitatea părţilor să-şi formuleze poziţia în raport de cele statuate prin respectiva hotărâre, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. şi a principiilor respectării dreptului la apărare şi al contradictorialităţii care trebuie să guverneze desfăşurarea procesului civil. Pe de altă parte, problemele de drept dezlegate au avut în vedere, aşa cum în mod expres se arată în considerentele deciziei, faţă de limitele învestirii stabilite prin recursul în interesul legii declarat, acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, principiile care au stau la baza soluţionării recursului în interesul legii nu pot fi invocate în prezentul litigiu, faţă de faptul că învestirea instanţei a avut loc la data de 21 iulie 1999 (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), temeiul de drept al cererii fiind dispoziţiile art. 480 C. civ., norme cu caracter general care nu intră în concurs cu norme cuprinse în legea specială. De aceea, principiul speciala generalibus derogant a fost greşit invocat de Curtea de Apel.
Apreciind că, în prezenţa învestirii instanţei cu o acţiune în revendicare formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., compararea titlurilor de proprietate ce se opun este necesară şi posibilă, că în această analiză comparativă susţinerea reclamantei în sensul nevalabilităţii preluării imobilului de către stat este relevantă, şi constatând că, în mod nelegal instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei susţineri şi a refuzat compararea titlurilor de proprietate ce se opun, Înalta Curte a apreciat că, în cauză nu a existat o cercetare a fondului, impunându-se casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, în temeiul alt. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Înalta Curte a apreciat că se impune ca instanţa de apel, cu ocazia rejudecării pricinii să lămurească aspectele legate de întinderea dreptului de proprietate pretins de reclamantă asupra terenului, aceasta presupunând verificări de fapt incompatibile cu natura căii de atac analizate. Faţă de dispoziţiile art. 12, 21 şi 26 din Legea nr. 112/1995 şi fără a nega caracterul special al acestui act normativ, pentru corecta soluţionare a cererii formulate de reclamantă în privinţa terenului situat la adresa menţionată, este necesar a se stabili cu prioritate care este întinderea şi natura terenului solicitat, dacă acesta este teren aferent în sensul Legii nr. 112/1995 sau dacă, dimpotrivă, excede domeniului de reglementare a actului normativ special.
În rejudecarea apelului, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 8063/2/2001.
Prin decizia civilă nr. 679/ A din 12 nov 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a stabilit în mod corect situaţia de fapt, în sensul că fostul proprietar al imobilului revendicat, situat în Bucureşti, str. Paris, compus din teren în suprafaţă de circa 435,90 m.p. şi construcţii, a fost D.C.H., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 iulie 1930 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat. Reclamanta este unica moştenitoare a acestuia, conform certificatului de calitate nr. x/2002 eliberat de B.N.P. – C.A.B.
Imobilul menţionat mai sus a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, poz. 85 din lista anexă, de la H.D.C.
Reclamanta nu a formulat cerere de restituire a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 11271995.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996 Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, a vândut pârâţilor P.C. şi P.T. (al căror moştenitor este pârâtul P.A.) apartamentul nr. 2 de la această adresă, situat la parter, cu compunerea arătată în contract, precum şi suprafaţa de 32,61 m.p. teren situat sub construcţie, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996 Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, a vândut pârâtei C.E. (al cărei moştenitor este pârâtul P.A.) apartamentul nr. 1 de la această adresă, situat la parter, cu compunerea arătată în contract, precum şi suprafaţa de 20,23 m.p. teren situat sub construcţie, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 ianuarie 1997 Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, a vândut pârâţilor R.D.C. şi R.C. apartamentul nr. 2 de la această adresă, situat la etajul 2, cu compunerea arătată în contract, precum şi suprafaţa de 107 m.p. teren situat sub construcţie, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.
La data de 10 august 2001 reclamanta a înregistrat la B.E.J. - E. şi P. notificarea nr. x, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti la data de 14 august 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului din str. Paris şi a terenului aferent în suprafaţă de 435,90 m.p. (fila 69 din Dosarul nr. 1324/299/2007).
În rejudecarea apelului, având în vedere hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, obligatorie pentru judecătorii fondului, instanţa de apel a apreciat că acestea vizează:
A. analiza valabilităţii/nevalabilităţii titlului statului,
B. critici legate de modul de soluţionare a capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995;
C. critici legate de modul de soluţionare a acţiunii în revendicare introdusă în contradictoriu cu pârâţii-persoane fizice, prin compararea titlurilor de proprietate;
D. critici legate de modul de soluţionare a acţiunii în revendicare introdusă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
A. analiza valabilităţii/ nevalabilităţii titlului statului.
Din perspectiva art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, Curtea a constatat nevalabilitatea titlului de preluare de către stat a imobilului în litigiu, întrucât Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile contravenea în mod flagrant art. 8 şi art. 11 din Constituţia din 1948 cu privire la proprietatea privată, precum şi dispoziţiilor art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.
În consecinţă, întrucât preluarea imobilul revendicat s-a făcut fără vreo justificare întemeiata pe cauză de utilitate publică ori pe interesul general şi fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, în baza unui act normativ neconstituţional, Curtea constată că bunul revendicat nu a ieşit legal din patrimoniul adevăratului proprietar, autorul apelantei-reclamante.
B. criticile legate de modul de soluţionare a capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Curtea a analizat, contrar susţinerilor apelantei ca fiind subsidiare, cu prioritate criticile legate de modul de soluţionare a acţiunii în constatarea nulităţii, considerând că acest aspect are relevanţă în operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate. Astfel, în situaţia în care contractele de vânzare-vânzare ce reprezintă titlurile de proprietate ale pârâţilor asupra imobilului revendicat ar fi anulate ca urmare a admiterii acestui capăt de cerere, acţiunea în revendicare ar fi admisă, fiind în ipoteza în care numai reclamantul are un titlu asupra imobilul în litigiu, iar pârâtul nu are decât posesia şi nu se poate prevala de un titlu de proprietate valabil asupra imobilului revendicat; iar în situaţia în care s-ar constata valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa va proceda în continuare la compararea titlurilor exhibate de ambele părţi, fiind în ipoteza în care ambele părţi înfăţişează câte un titlu asupra imobilului în litigiu.
Ca motiv de nevalabilitate ale contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie, reclamanta a invocat cauza ilicită.
Din analiza mijloacelor de probă administrate în cauză, Curtea a constatat că, în mod corect, a reţinut prima instanţă de fond că pârâţii-cumpărători au fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită a se constata.
Cum nulitatea este acea sancţiune care lipseşte actul juridic civile de acele efecte care sunt contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a analizat conformitatea cu legea a actelor juridice contestate, în raport de momentul încheierii lor.
Astfel, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare x din 24 decembrie 1996, y din 24 decembrie 1996 şi z din 27 ianuarie 1997, erau în vigoare dispoziţiile H.G. nr. 20/1996, pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, care la art. 1 alin. 2 prevedea că „Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectiva, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950 (...)”.
După încheierea acestor acte juridice, la data de 04 februarie 1997 a fost publicată în M. Of. H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 stabilite prin H.G. nr. 20/1996, care a prevăzut că „Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înţelege imobilele naţionalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 şi ale art. II din decret, precum şi cu respectarea identităţii între persoana menţionată ca proprietar în listele-anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data naţionalizării.”
Prin urmare, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare enunţate mai sus, cadrul legislativ prevedea că o preluare a bunului în temeiul Decretului nr. 92/1950 era o preluare cu titlu, astfel că pârâţii aveau vocaţia de a cumpăra apartamentele în care locuiau cu chirie, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.
De asemenea, din examinarea actelor care au stat la baza încheierii acestor contracte de vânzare-cumpărare şi a cererilor de cumpărare instanţa a reţinut că pârâţii cumpărători şi-au îndeplinit obligaţia de minimă diligenţă de a se informa asupra situaţiei juridice a imobilului pe care intenţionau sa îl cumpere, aflând că imobilul nu figura ca fiind în litigiu şi nici cu notificări pe lista Primăriei Municipiului Bucureşti, fiind avizate favorabil, potrivit referatului Oficiului Juridic, în sensul îndeplinirii condiţiilor impuse de Legea nr. 112/1995 pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
Curtea a mai constatat că, până la apariţia legii nr. 10/2001, reclamanta nu a înţeles să uzeze de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, nu a formulat acţiuni în revendicare şi nu a notificat în vreun alt mod pe pârâţii-cumpărători cu privire la revendicarea imobilului.
Buna-credinţă este o chestiune de fapt prezumată relativ conform art. 1899 alin. (2) C. civ., sarcina probei relei-credinţe revenind reclamantei.
Instanţa apreciază, invocând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că, prin faptul că la data de 2 octombrie 1994 a notificat SC H. SA cu privire la intenţia sa de a revendica imobilul, reclamanta nu a răsturnat prezumţia relativă de bună-credinţă a cumpărătorilor, deoarece prin acel mijloc de probă a dovedit numai reaua-credinţă a SC H.N. SA, ca mandatar al vânzătorului, nu şi a cumpărătorilor, cărora li s-a adus la cunoştinţă de către Oficiul Juridic că la data încheierii contractelor „nu există litigii cu SC H.N. SA pe acest apartament”. Pentru aceste motive, instanţa de apel a constatat că motivul de nulitate absolută invocat de reclamantă, constând în aceea că cele trei contracte de vânzare-cumpărare au o cauză ilicită, nu se confirmă prin probele administrate în cauză.
Curtea de Apel a mai reţinut că eroarea comună şi invincibilă este un mod originar de dobândire a proprietăţii, iar nu unul derivat.
Pentru ca aparenţa să fie creatoare de drept, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile: 1. să existe o eroare comună şi invincibilă; 2. subdobânditorul să fie de bună-credinţă; 3. actul încheiat între proprietarul aparent şi terţ să fie cu titlu oneros.
Astfel, la momentul încheierii contractelor contestate în prezenta cauză exista eroare, întrucât situaţia de fapt aparentă nu corespundea realităţii - Statul era în aparenţă proprietarul imobilului naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, însă ulterior s-a dovedit că acest lucru nu era real (prin hotărârea de faţă instanţa a statuat asupra nevalabilităţii titlului de preluare al statului).
De asemenea, această eroare a fost una comună, fiind împărtăşită public (prin publicarea Decretului nr. 92/1950 şi a listelor anexă în Buletinul Oficial nr. 36 din 20 aprilie 1950, titlul de preluare al statului a devenit opozabil erga omnes), dar şi invincibilă, întrucât, cu toate diligenţele pe care le-ar fi întreprins la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, chiriaşii-cumpărători nu ar fi reuşit să cunoască o altă situaţie juridică a imobilului decât acea de imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950, care era definit de legislaţia în vigoare la acel moment (art. 1 din H.G. nr. 20/1996) ca fiind un titlu valabil de preluare.
Condiţia bunei-credinţe a achizitorului a fost analizată, stabilindu-se că nu există nicio dovadă că pârâţii au fost avizaţi în privinţa intenţiei reclamantei de revendicare a imobilului, iar actele încheiate de pârâţi cu privire la apartamentele în litigiu şi terenul de sub ele sunt cu titlu oneros.
De asemenea, apelanta a mai invocat, prin motivele de apel, faptul că simpla buna-credinţă a cumpărătorilor nu creează drept de proprietate, decât dacă este unită cu o posesie utilă, exercitată pe o durată de 10-20 de ani.
Nici această critică nu a fost reţinută de către Curte, care a considerat că în mod legal prima instanţă a analizat acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare prin raportare la dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, temei de drept potrivit căruia simpla bună-credinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru dobândirea unui drept real imobiliar de la o altă persoana decât adevăratul proprietar.
C. critici legate de modul de soluţionare a acţiunii în revendicare introdusă în contradictoriu cu pârâţii-persoane fizice;
Instanţa de casare a trasat în sarcina instanţei de apel obligaţia de a identifica criteriile pentru compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, ţinând cont de faptul că legea nu oferă astfel de criterii în cazul când ambele părţi invocă un titlu.
Apelanta-reclamantă susţine că titlul autorului său H.C., actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 iulie 1930 de Tribunalul Ilfov Secţia Notariat, este preferabil, deoarece imobilul nu a ieşit în mod valabil din patrimoniul autorului său şi are dată mai veche, iar intimaţii-pârâţi persoane fizice solicită a se acorda preferinţă titlurilor lor de proprietate, deoarece au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de către părţile în litigiu, instanţa de apel a apreciat că, pentru a avea câştig de cauză, era necesar a fi îndeplinită premisa admiterii cererii în revendicare, respectiv aceea ca reclamanta să fie titularul unui „bun actual” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene. Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, din culpa reclamantei, întrucât aceasta a fost în pasivitate şi nu a formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, în schimb a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a constatat că în mod corect a apelat instanţa de fond la jurisprudenţa Curţii E.D.O., reţinând că autorul reclamantei a pierdut dreptul de proprietate prin naţionalizarea de către stat, cu mulţi ani înainte de ratificarea Convenţiei de către România, astfel că, ratione temporis, protecţia oferită de Convenţie nu se întinde asupra actului naţionalizării; că dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, după ratificarea Convenţiei, iar notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost încă soluţionată astfel încât nu se poate discuta despre existenţa unui bun actual al reclamantei, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Curtea Europeană a constatat că cererile de restituire cu care au sesizat instanţele interne şi autorităţile administrative nu se raportau la un “bun actual” al reclamanţilor. Curtea a statuat că reclamanţii se puteau prevala, eventual, de o creanţă condiţionată, deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurilor judiciare şi administrative pe care le-au demarat reclamanţii.
Instanţa de apel a reţinut, invocând jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că apelanta-reclamantă nu are un „bun” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea europeană acestei noţiuni, ci numai o creanţă condiţionată de parcurgerea de către reclamantă a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării.
În al doilea rând, instanţa de apel a reţinut principiul fundamental de drept al securităţii raporturilor juridice, avut în vedere de Curtea europeană regulă de drept ce „se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept” (cauza Beian c. României, 6 decembrie 2007), considerând, în speţă, că (în care titlul pârâţilor a fost obţinut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/195, reclamanta neformulând cerere de restituire conform Legii nr. 112/1995) că admiterea acţiunii în revendicare ar echivala cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului civil.
În al treilea rând, instanţa a reţinut că, prin respingerea acţiunii în revendicare nu se îngrădeşte dreptul reclamantei de a obţine măsurile reparatorii reglementate prin Legea nr. 10/2001.
D. critici legate de modul de soluţionare a acţiunii în revendicare introdusă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
Prin decizia de casare s-a stabilit în sarcina instanţei de rejudecare obligaţia de a stabili întinderea şi natura terenului solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, dacă este teren aferent în sensul Legii nr. 112/1995 sau dacă, dimpotrivă, excede domeniului de reglementare a actului normativ special, faţă de dispoziţiile art. 12, 21 şi 26 din Legea nr. 112/1995.
În faţa instanţei de rejudecare, apelanta-reclamantă şi-a precizat întinderea câtimii obiectului cererii, în sensul că, astfel cum reiese din raportul de expertiză efectuat în cauză, imobilul din str. Paris este format din teren în suprafaţă de 426 m.p., suprafaţa construită este de 186 m.p. (corpul principal) plus 23,50 m.p. (garajul), în total 209,50 m.p., iar terenul revendicat de la pârâtul Municipiul Bucureşti este în suprafaţă de 426-209,50=216,50 m.p.
Fiind stabilită de către apelanta-reclamantă întinderea terenului solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, în baza raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, instanţa a analizat natura juridică a acestui teren, în raport de normele juridice indicate de către instanţa de casare.
Astfel, verificând modul de aplicare a disp. art. 12, 21, 26 alin. (3) din Legea nr. 112/ 1995 şi art. 37 din H.G. nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a constatat din examinarea contractelor de vânzare cumpărare, că suprafaţa de teren vândută pârâţilor este cea de sub construcţie, de 186 m.p.+23,50 m.p. Restul suprafeţei de teren până la 426 m.p. (de 216,50 m.p.) reprezintă teren liber de construcţii, care a rămas în proprietatea statului, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995.
Aplicând criteriul reglementat chiar de lege, al naturii proprietăţii respective la data trecerii în proprietatea statului, instanţa a reţinut că noţiunea de teren aferent se circumscrie acelei suprafeţe din teren care asigură folosirea normală a construcţiei pe lângă care se află şi care asigură realizarea firească a scopului pentru care aceasta a fost edificată şi care nu se restituie foştilor proprietari în natură. Reclamanta, în calitate de moştenitoare a fostului proprietar avea posibilitatea să solicite acordarea de despăgubiri în baza acestei legi speciale de reparaţie. Or, reclamanta nu a formulat o astfel de cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, iar notificarea din 10 august 2001 va urma regimul juridic prevăzut de legea specială de reparaţie nr. 10/2001.
S-a menţionat practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că terenul aferent locuinţei înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 reprezintă nu numai terenul de sub construcţie, ci întreaga suprafaţă care asigură o utilizare normală a construcţiei înstrăinate .
În aceste condiţii, Curtea a constatat că acţiunea în revendicare de drept comun promovată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti nu poate fi admisă, deoarece „terenul aferent” la care fac referire prevederile legale menţionate din cuprinsul Legii nr. 112/1995 reprezintă tot ceea ce ţine de respectiva construcţie, or, în cauză, din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi al raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond rezultă că suprafaţa construită este de 186 m.p. casa de locuit şi 23,50 m.p. garaj, iar diferenţa de teren reprezintă teren aferent, necesar utilizării normale a locuinţei.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. şi cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă, ca nefondat.
Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.M.V. (Barbara) arătând următoarele:
Instanţa de apel trebuia să plece în analiza cauzei de la două premize majore:bunul revendicat nu a ieşit legal din patrimoniul autorului reclamantei; judecata cauzei trebuie să se facă exclusiv raportat la dreptul comun şi nu la legislaţia specială adoptată ulterior introducerii acţiunii, nefiind aplicabilă interpretarea dată prin Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J., întrucât acţiunea în revendicare de faţă a fost introdusă înainte de această dată.
A. Cu privire la nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenta susţine că instanţa de fond a pronunţat, o hotărâre nelegala, care, sub aspectul modului in care a fost rezolvat acest capăt de cerere, se încadrează atât in motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,cât şi în motivul prevăzut de art. 304. pct. 7 C. proc. civ.
Considerentul instanţei de apel care statuează în sensul că, în cazul „vânzării lucrului altui” este incidentă, daca cel puţin cumpărătorul este de buna-credinţă, nulitatea relativa, care nu ar putea fi invocata de adevăratul proprietar, care este terţ fata de contract, este străin de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ), întrucât, în speţă, s-a invocat nulitatea absoluta, întemeiata pe lipsa cauzei, precum si pe frauda la lege, constând in aceea că, pe de o parte, ambele părţi participante la contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul revendicat, au speculat cu buna ştiinţa asupra lucrului altuia, bun despre care ştiau in mod explicit ca a făcut obiectul decretului de naţionalizare (a se vedea versoul cererilor de cumpărare formulate de chiriaşi) unde apare menţiunea ca imobilul a fost preluat de la „poziţia 85 pas. 369 a Decretului nr. 92/1950 de la o persoana numita H.D.C.”, iar pe de alta parte vânzarea avea ca obiect un bun preluat pe baza unui titlu nevalabil, astfel încât imobilul respectiv nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, care autoriza numai vânzarea bunurilor preluate cu titlu.
Consultând listele anexe ale decretului de naţionalizare, obligaţie minimală pentru chiriaşi, aceştia ar fi putut observa că naţionalizarea s-a realizat pe numele H.D.C., diferit de H. şi esenţialmente diferit, de numele adevăratului proprietar, respectiv H.C.
In cazul nulităţii absolute, întemeiată pe cauza nelicita, aceasta poate fi invocată si adevăratul proprietar si/sau moştenitorii acestuia, atunci când acesta din urma a pierdut posesia bunului si doreşte sa redobândească, in conformitate cu disp. art. 480 si 481 C. civ., având in vedere încălcarea, in asemenea cazuri, a ordinii publice (art. 948 coroborat cu art. 966 si 968 C. civ.)
Trimiţând la disp. art. 954 c. civ., instanţa de apel a făcut o greşita aplicare a legii în speţa de fata (cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât motivul de nulitate se refera nu la „error in personam”, ci la eludarea unor norme imperative ale legii, de natura a prejudicia grav dreptul moştenitorului adevăratului proprietar (instanţa de apel, constatând definitiv că „bunul revendicat nu a ieşit legal din patrimoniul adevăratului proprietar”). Consecinţa fireasca este ca acest bun nu putea fi vândut in mod valabil in baza Legii nr. 112/1995, întrucât legea autoriza doar vânzarea de către autorităţile publice numai a bunurilor preluate cu titlu valabil (in acest sens a se vedea si disp. art. 475 alin. (2) C. civ. şi H.G. nr. 20/1996).
Aprecierea instanţei că H.G. nr. 20/1996 prevedea că Decretul nr. 92/1950 constituie titlu valabil de preluare şi că abia la 04 februarie 1997 a fost modificata H.G. nr. 20/1996 prin H.G. nr. 11/1997, din perspectiva căruia Decretul nr. 92/1950 nu mai constituia automat un titlu valabil, reprezintă un caz de aplicare greşită a legii (cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece o hotărâre de guvern (H.G. nr. 20/1996), nu poate constitui un „cadru legislativ”, in condiţiile in care, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, hotărârile de guvern se emit doar pentru organizarea executării legilor. Ele nu pot adăuga la lege, nici nu pot interpreta legea, lucru care rezulta cu evidenţă din disp. art. 69 al Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativa.
Distinct de aceasta, însăşi instanţa de apel a stabilit, cu titlu de premiza majora a judecării apelului, că titlul statului a fost nul şi că valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului se stabileşte prin raportare la Constituţia, tratatele internaţionale şi legile în vigoare la data preluării imobilului şi nicidecum raportat la momentul când a fost cumpărat imobilul de către chiriaşi, respectiv după cum acest moment se situează înainte de apariţia H.G. nr. 11/1997 (când era in vigoare H.G. nr. 20/1996 nemodificata) sau după adoptarea ei.
Susţine recurenta că acest considerent major si determinant este contrazis de considerentul aceleiaşi instanţe de apel care se prevalează tocmai de succesiunea in timp a H.G. nr. 20/1996 si H.G. nr. 11/1997, pentru a statua că, totuşi, la data încheierii contractului preluarea imobilului era considerata ca fiind „cu titlu”. Apreciază că aceste considerente sunt contradictorii (cazul prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), situaţie care urmează să fie remediată de către instanţa de recurs acordându-se prevalenţă legii si anume art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 iar nu unei hotărâri de guvern, inferioara acesteia. Cu alte cuvinte, atât vânzătorul prin mandatarul său SC H.N. SA, cât şi cumpărătorii, ştiind că imobilul fusese naţionalizat cu Decretul nr. 92/1950, au fost avizaţi asupra faptului ca statul a preluat fără titlu valabil (I.C.C.J., Decizia nr. 10/2005, I.C.C.J., Decizia nr. 6587/2009). Cât priveşte mandatarul SC H.N. SA, el a fost chiar înştiinţat prin scrisoare recomandata de intenţia reclamantei de a-si revendica bunul imobil.
Apreciază că nu se poate invoca o eroare comuna si invincibila, cât timp este vorba de un bun preluat fără titlu de stat. Intr-o asemenea situaţie, dobânditorul nu se poate prevala de buna-credinţă,întrucât prezumţia legală referitoare la aceasta este răsturnată de prezumţia simplă rezultată din notorietatea situaţiei discutabile a imobilelor din această categorie.
Recurenta critică şi cele statuate de instanţa de apel în sensul că nu se confirmă cauza ilicită a contractelor de vânzare-cumpărare, prin probele administrate in cauza, dat fiind lipsa unei cereri a fostului proprietar pentru redobândirea bunului in baza Legii nr. 112/1995, iar împrejurarea ca vânzătorul nu era proprietarul bunului nu este suficienta pentru anularea contractului fondat pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, numai reaua credinţa a acestuia putând duce la nulitatea contractului. Acest considerent al instanţei de apel este contrar legii (cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât un act juridic nu poate fi salvat de la nulitate, atunci când cauza de nulitate este imperativ reglementata de lege (art. 966 si 968 C. civ.), nici daca una din părţi sau ambele părţi sunt de buna credinţa.
Legea nr. 112/1995 a prescris anumite reguli si forme pentru înstrăinarea imobilelor urbane, prevăzând condiţia ca bunurile sa fi fost preluate „cu titlu” de către stat. Nerespectarea acestei condiţii duce la nulitatea absoluta a contractului, deoarece scopul acestuia, anume acela de a transfera dreptul de proprietate către chiriaşul ocupant al imobilului, contravine legii, care nu permite a se vinde către terţi decât imobilele preluate cu titlu valabil.
Instanţa de apel se înşeală atunci când consideră că buna-credinţă a cumpărătorului, plecând de la incidenţa H.G. nr. 20/1996, rezultă direct din lipsa unei cereri a adevăratului proprietar privind redobândirea proprietăţii în baza Legii nr. 112/1995 sau că nulitatea, chiar si bazată pe cauza ilicita, este salvata de simpla buna credinţa a dobânditorului.
Este greşită aserţiunea instanţei de apel care considera ca exista o eroare, întrucât, pe de o parte, constatarea nevalabilităţii titlului statului are efect retroactiv si urca pana la data adoptării Legii nr. 112/1995 si chiar dincolo de acest moment, pana la data adoptării Decretului nr. 92/1950 însă aşa zisul transfer al proprietăţii către stat nu a fost niciodată acceptat de societate ca pe un fapt împlinit sau ca pe un act legal.
În acest sens, „eroarea comună” nu se prezumă, ea trebuie dovedită de cel care o invoca, iar diligenţele făcute de persoana care o invocă trebuie să se situeze la nivelul celui mai exigent membru al comunităţii, nu doar la nivelul mediocru al „bunul gospodar”.
Din punctul de vedere al unor asemenea diligenţe, cumpărătorii nu pot invoca eroarea comuna si invincibila, fără a da o explicaţie plauzibila pentru faptul că, deşi au ştiut ca imobilul este naţionalizat in baza Decretului nr. 92/1950, au ignorat împrejurarea că acest decret încalcă art. 8 si 11 din Constituţia de la 1948, in vigoare la data când decretul a fost adoptat, Declaraţia Universala a Drepturilor Omului si era contrar chiar art. 481 C. civ.
Având in vedere discuţiile publice din societatea româneasca post-decembrista, precum si actele normative adoptate (inclusiv noua constituţie), convingerea ca statul nu poate deveni proprietar prin preluare abuziva, ar fi trebuit să fie consolidată în forul interior al persoanei respective. Faptul că a făcut demersuri numai pentru a vedea dacă exista proces pe rol şi/sau daca exista cerere înregistrată la comisia locală de aplicare a Legii nr. 112/1995, nu poate echivala cu dovada erorii comune şi invincibile, deoarece îndoială privind calitatea de proprietar aparent a statului trebuia sa persiste, acesta „dobândind” în mod evident pe calea unui decret neconcordant cu Constituţia, legile şi tratatele internaţionale în vigoare la data naţionalizării.
Eventuala buna-credinţă nu este una si aceiaşi cu eroarea comuna si invincibila, nici sub aspectul conţinutului ei, nici al regimului probatoriu.
În acest context, publicarea H.G. nr. 20/1996, care nu are nici măcar putere de lege, nu poate justifica, nici fundamenta eroarea comuna, chiar dacă, eventual, în unele cazuri, a putut fi invocată în sprijinul bunei-credinţe individuale, care nu se confunda cu eroarea comuna.
Invocă în acest sens doctrină şi jurisprudenţa pentru a concluziona că, daca eroarea nu a fost comuna, ea nu a fost nici invincibila, având in vedere ca notorietatea caracterului abuziv al naţionalizărilor si confiscărilor de tip comunist nu putea fi ignorata de către cumpărători decât dovedind rea-credinţă şi intenţia ascunsă de a-si însuşi bunul altuia.
A spune ca o hotărâre de guvern, care nu poate adăuga la lege, nici interpreta sau modifica legea, respectiv H.G. nr. 20/1996, ar putea fi invocata ca stand la baza aşa-zisei convingeri ca se contractează cu adevăratul proprietar, este echivalent cu a ignora legea, respectiv dispoziţiile Constituţiei din 1948, tratatele internaţionale la care România aderase si legile in vigoare la momentul preluării bunului, (afirmând, totuşi, acest lucru, instanţa de apel s-a sprijinit din nou pe un considerent contradictoriu, criticabil din perspectiva disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., in acelaşi timp aplicând si interpretând greşit legislaţia ceea ce încadrează greşeala si in disp. art. 304 pct. 9.C. proc. civ.).
Cat priveşte caracterul „oneros” al contractului, deşi formal s-ar putea spune ca aceasta condiţie ar fi îndeplinita, recurenta menţionează caracterul excesiv de dezechilibrat al obligaţiilor dintre părţi, în sensul ca vânzătorul (statul roman) a „înstrăinat” un bun imobiliar de valoare deosebita pentru un preţ mult inferior valorii reale.
În fine, instanţa de apel considera ca apărarea recurentei-reclamante bazata pe ideea ca buna credinţa nu creează proprietate in materie imobiliara decât in baza unui just titlu unit cu o posesie utila nu poate fi primita deoarece se considera aplicabile in speţa disp. art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Susţine recurenta că, procedând în acest sens, instanţa de apel încalcă principiul neretroactivităţii legii civile atunci când face aplicarea acestei dispoziţii legale la cazul de faţă, având in vedere că la data „dobândirii” imobilului de către chiriaşi, ele nu existau, (încălcarea principiului neretroactivităţii legii, caz de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Mai mult, se încalcă si disp. art. 315 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel încalcă dispoziţiile obligatorii ale instanţei de casare, care au prevăzut în mod expres că întreaga cauză se judeca numai in temeiul dreptului comun, fără a interfera cu dispoziţiile legii speciale.
Invocând ca argument faptul ca reclamanta ar fi menţionat cândva, intr-o cerere ulterioara, incidenţa si a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a violat principiul aflării adevărului reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care ii interzice sa facă aplicaţiunea unei dispoziţii legale neaplicabile la speţa, sub cuvânt ca reclamantul ( fie si din eroare) a invocat-o. Pe de alta parte, însăşi Legea nr. 10/2001, prin art. 47, permitea reclamantei sa folosească calea dreptului comun, daca introdusese acţiunea înainte de apariţia Legii nr. 10/2001.
Având in vedere argumentele sus menţionate, solicită instanţei de recurs să înlăture, ca fiind contrare legii, contradictorii si străine de natura cauzei (art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ.), argumentele instanţei de apel utilizate in soluţionarea capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriaşii ocupanţi ai imobilului si sa primească argumentele recurentei in sensul admiterii recursului sub acest aspect.
B. Rezolvarea data de instanţa de apel motivului referitor la acţiunea in revendicare formulata împotriva persoanelor fizice beneficiare ale contractelor de vânzare-cumpărare este criticabila atât sub aspectul încălcării, interpretări si aplicării legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), cat si sub aspectul utilizării unor considerente contradictorii si/ sau străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Instanţa de apel si-a însuşit, punctul de vedere al intimaţilor paraţi, privind criteriile de comparaţie în revendicare ca fiind păstrarea siguranţei juridice; lipsa calităţii de bun actual in sensul art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţie; interpretarea teleologica a Legii speciale de reparaţie nr. 112/1995, rezultat din faptul ca legiuitorul a optat pentru despăgubirea proprietarilor prin echivalent valoric, înlăturând criteriile clasice de comparare a titlurilor de proprietate.
Pentru a-şi însuşi acest punct de vedere, instanţa de apel a ignorat îndrumările obligatorii ale instanţei de casare, care indica faptul ca „in aceasta analiza comparativa susţinerea reclamantei in sensul nevalabilităţii preluării imobilului de către stat este relevanta”.
Ori, instanţa de apel, contrar propriilor ei constatări iniţiale, statuează că reclamanta nu are un „bun actual”, in condiţiile in care aceeaşi instanţa de apel, statuează fără echivoc faptul că preluarea imobilul revendicat s-a făcut fără vreo justificare întemeiata pe cauză de utilitate publică ori pe interesul general şi fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, în baza unui act normativ neconstituţional şi nu a ieşit legal din patrimoniul adevăratului proprietar, autorul apelantei-reclamante. Astfel, chiar prin Decizia nr. 679/ A se constată definitiv dreptul de proprietate al autorului reclamantei, deci si al reclamantei prin efectul transmiterii succesorale.
Ignorarea acestei constatări prealabile care constituie premiza majora a rezolvării apelului, considerata relevanta si de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, constituie o încălcare a disp. art. 315 alin. (2) C. proc. civ., si se coroborează in mod nefericit cu introducerea unui considerent contradictoriu ( potrivit căruia reclamanta nu ar avea un bun actual in sensul art. l al Protocolului nr. l la Convenţie, cu toate ca dreptul de proprietate este recunoscut reclamantei).
În această situaţie, în privinţa deciziei recurate, sunt incidente şi cazurile de modificare ale deciziei instanţei de apel prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 7.
Constatarea definitiva a instanţei de apel potrivit căreia reclamanta este proprietara bunului, întrucât acesta nu a ieşit niciodată in mod legal din patrimoniul „adevăratului proprietar” (autorul reclamantei, H.C.) constituie intr-un sistem legislativ si judiciar coerent, mai mult decât o speranţa legitima in recuperarea bunului, si anume o certitudine.
Din această perspectivă, trimiterile instanţei de apel la o serie de hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului nu sunt opozabile si sunt străine de natura cauzei (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât reclamanta nu se afla in speţa de fata într-o plângere împotriva Statului Român întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei Europene. Reclamanta se afla in derularea unei acţiuni în revendicare de drept comun, care are loc in fata instanţelor naţionale, unde, în temeiul dispoziţiilor legilor interne, s-a constatat cu caracter definitiv că nu a pierdut niciodată în mod valabil dreptul său de proprietate.
A invoca, in sprijinul argumentelor folosite în scopul respingerii apelului şi, implicit, a acţiunii în revendicare, considerente rezultate din decizii care se refera fie la acţiuni direct întemeiate pe Legea nr. 10/2001, sau la acţiuni întemeiate pe dreptul comun dar formulate după apariţia Legii nr. 10/2001, este echivalent cu a încălca obligaţia procesuală impusă de art. 315 C. proc. civ., principiul neretroactivităţii legii civile (cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - încălcarea legii) si, de asemenea cu a utiliza considerente străine de natura pricinii (cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)
Nu poate fi invocată nici jurisprudenţa din cauzele Caracas c. României, Lungoci c. României sau Mosteanu c. României acestea referindu-se la ipoteze care nu au legătura cu pricina de fata.
Dimpotrivă, daca instanţa de apel s-ar fi raportat la cauzele Moroianu c. României, Străin c. României, Porteanu c. României ar fi ajuns la concluzia corecta si anume aceea că, devreme ce titlul reclamantei (contractul de vânzare-cumpărare din 16 iulie 1930) este recunoscut ca valabil si niciodată desfiinţat, atunci cu siguranţa ca reclamanta are un bun actual, in sensul vocaţiei de a re-obţine posesia pierduta in mod abuziv de autorul ei in favoarea statului.
Cat priveşte „reproşul” pe care instanţa de apel îl aduce reclamantei in sensul ca a manifestat pasivitate si nu a adresat o cerere de restituire in temeiul Legii nr. 112/1995 (a se vedea decizia recurată, pag. 20 penultimul alineat), el nu poate fi primit, constituind un raţionament greşit al instanţei si o interpretare eronata a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Astfel, aceasta lege era aplicabila numai imobilelor preluate de stat „cu titlu”, iar despăgubirile erau plafonate.
Nu se poate reproşa adevăratului proprietar ca nu a utilizat procedura oferita de o lege care nu se aplica in cazul sau care îi era vădit defavorabila.
Pe de altă parte, nici „reproşul” privitor la faptul ca, odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat si notificare, iarăşi nu poate fi primit si nu are nicio consecinţa în privinţa acţiunii de drept comun, căreia însăşi Legea nr. 10/2001 îi conferă prioritate si exclusivitate (art. 47 din lege).
De fapt, rezultat al procedurii nepermis de îndelungate desfăşurate in acest dosar, instanţa tinde să aplice în cazul de faţă principii, norme si jurisprudenţe care au apărut ulterior momentului introducerii acţiunii de faţă şi care, aşa cum a constatat si instanţa de casare cu trimitere nu trebuie sa se aplice la speţa de fata, întrucât s-ar încălca principul neretroactivităţii legi.
Un alt criteriu utilizat de instanţa de apel în operaţiunea de comparare a titlurilor a fost si cel al securităţii raporturilor juridice, concretizat, după cum opinează instanţa de apel, in adagiul potrivit căruia „o nedreptate istorică nu se poate repara printr-o altă nedreptate” (pag. 22 a deciziei recurate).
Instanţa de apel observa că, in ceea ce o priveşte pe reclamanta, ea are posibilitatea sa obţină masuri reparatorii, in cadrul unei alte proceduri, reglementate de Legea nr. 10/2001, fără a remarca însă şi faptul că această procedură a fost declarată de Curtea Europeană ca fiind ineficientă, chiar iluzorie (Cazul Faimblat c. României, Porteanu c. României). Intimaţii sunt cei favorizaţi de lege, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 1/2009, care le conferă acestora siguranţa că, in ipoteza admiterii acţiunii in revendicare formulata de adevăratul proprietar si obligării chiriaşilor-cumpărători la restituirea bunului, au dreptul la restituirea valorii de piaţa a imobilului.
În cazul de fata într-o acţiune legitima, întemeiata pe dreptul comun, în confruntarea dintre titlul reclamantei, necontestat ca valabil si recunoscut de instanţa de apel prin decizie definitiva (actul de vânzare-cumpărare din 16 iulie 1930) şi titlurile intimaţilor (acte de vânzare-cumpărare încheiate cu un neproprietar) este preferabil, prin operaţiunea clasica de comparare a titlurilor, actul valid constituit, transcris încă din anul 1930 si provenit de la proprietarul iniţial (colonel Ş.A., conform actului).
În concluzie, instanţa de apel a folosit alte criterii de comparare, in esenţa bazate pe interpretarea greşita a legii si a jurisprudenţei, fiind în permanenţă influenţată de existenta, la momentul judecării apelului, a Legii nr. 10/2001, deşi nu avea dreptul să o facă.
Solicită ca instanţa de recurs să hotărască in temeiul disp. art. 314 C. proc. civ., chiar asupra fondului pricinii, in sensul admiterii recursului, modificării deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi schimbării în tot a hotărârii instanţei de fond cu consecinţa admiterii acţiunii în revendicare şi obligării paraţilor persoane fizice de a lasă reclamantei in deplina proprietate şi posesie apartamentele ce fac obiectul contractelor-de vânzare cumpărare încheiate cu statul, împreuna cu terenul deţinut sub construcţie şi părţile indivize ale imobilului dobândite conform contractelor.
Municipiul Bucureşti prin Primarul General urmează a lăsa în deplină proprietate şi posesie reclamantei terenul liber de construcţii, care nu a fost înstrăinat prin contractele de vânzare-cumpărare respective. Aceasta soluţie se impune intr-o prima varianta, respectiv cea in care capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nu ar fi admis.
Într-a doua varianta, respectiv în ipoteza în care capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractelor ar fi admis, modificarea deciziei din apel atrage schimbarea in tot a hotărârii instanţei de fond, cu consecinţa admiterii acţiunii, a constatării nulităţii contractelor respective si a obligării Municipiul Bucureşti (in patrimoniul căruia se va regăsi întregul imobil, ca efect al anularii contractelor), la restituirea in natura a întregului imobil, teren si construcţie, reclamantei.
C. Cu privire la soluţionarea de către instanţa de apel a criticilor legate de modul de rezolvare a acţiunii in revendicare introdusa in contradictoriu cu paratul Municipiul Bucureşti.
În ipoteza subsidiară când nu s-ar admite acţiunea împotriva persoanelor fizice, nici sub aspectul anularii contractelor, nici în privinţa comparării titlurilor, consideră că terenul liber de construcţie, in suprafaţa de 216,50 mp trebuie restituit in natura reclamantei.
Instanţa de apel a motivat ca terenul liber nu se restituie foştilor proprietari, întrucât este „teren aferent” construcţiei. Acest considerent încalcă direct legea (art. 480 C. civ), iar normele invocate în sprijinul lui nu au legătura cu cauza propriu-zisă.
Cată vreme statul nu are un titlul valabil, reclamanta, care revendica, are dreptul la restituirea întregului imobil sau, daca din diferite motive acest lucru nu este posibil, are dreptul cel puţin la restituirea acelei părţi din mobil care nu a fost înstrăinată şi care a rămas în posesia statului.
În cazul de faţă, s-au vândut apartamente şi cote de teren exclusiv de sub construcţie, rămânând teren liber de construcţii care se cuvine proprietarului pe temeiul art. 480-481 C. civ.
Instanţa de apel, interpretând (fără măcar a pune in prealabil in discuţia părţilor chestiunea) art. 26 din Legea nr. 112/1995 coroborat cu art. 37 din Normele Metodologice, face o construcţie juridica străina de natura cauzei, concluzionând ca terenul aferent construcţiei este întregul teren de sub si in jurul construcţiei si ca nu poate fi restituit fiindcă este in folosinţa chiriaşilor cumpărători.
Acest argument nu poate fi primit, deoarece si in ipoteza in care ar exista o asemenea „servitute” ea trebuie sa fie suportata de adevăratul proprietar, daca e cazul. Existenta unei servituţi sau a unei sarcini nu este de natura a face terenul nerestituibil adevăratului proprietar, singurul care are titlu valabil.
De altfel, chiar si Decizia nr. 215/2008 a I.C.C.J., invocată de instanţa de apel spune ca, in realitate, dreptul de folosinţa eventual, rezultat din necesitatea folosinţei terenului aferent de către deţinătorii construcţiei, nu poate afecta substanţa dreptului de proprietate, care nu este anulat de acest drept de folosinţă ci, cel mult, afectat în sensul unui dezmembrământ.
La reluarea judecăţii, în vederea stabilirii măsurilor reparatorii ce se cuvin asupra terenului, urmează a se ţine seama de principiul restituirii în natură, care este prioritar şi de modalitatea în care acesta este compatibil cu situaţia deţinerii proprietăţii construcţiei de pe teren de alte persoane.
Ca proprietari asupra construcţiei, intervenienţii au drept de folosinţă asupra terenului (drept de superficie), dar numai în măsura necesară exercitării dreptului de proprietate asupra construcţiei.
Pentru aceasta se impune însă, să se determine partea care este afectată (operând ca o dezmembrare a dreptului de proprietate asupra terenului, specifică dreptului de superficie) de necesitatea folosirii corespunzătoare a construcţiei, pe baza unei expertize topografice.
Asupra terenului liber de construcţii proprietarii persoane fizice nu au nici un drept de proprietate ( nu au dobândit prin contract aşa ceva) iar statul nu poate opune reclamantei nici un titlu de proprietate pentru terenul liber de construcţii.
Referirea făcută de instanţa de apel la dispoziţiile art. 37 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, în sensul că, în situaţiile de vânzare a apartamentelor către foştii chiriaşi, dreptul de proprietate se dobândeşte şi asupra terenului aferent, cu respectarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 112/1995, nu este de natură să ducă la o altă concluzie în legătură cu situaţia juridică a terenului în speţă.
Astfel, transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei este una convenţională, ea neoperând de drept, în temeiul legii.
Cadrul normativ doar permite ca, o dată cu imobilul - construcţie, să poată fi înstrăinat şi terenul aferent acestuia, concretizarea vocaţiei la dobândirea dreptului urmând a se realiza însă prin perfectarea contractului de vânzare - cumpărare.
Aprecierea în sens contrar a instanţei de apel, a condus la reţinerea unei situaţii juridice eronate a terenului, din punct de vedere al titularului dreptului de proprietate, acesta a rămas în continuare Statul Român.
Este adevărat ca, in prezent, ca efect al modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, terenurile aferente construcţiilor înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 nu se restituie, dar aceasta norma nu se aplica acţiunilor in revendicare formulate înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001, cum este cazul acţiunii de faţă.
Prin urmare, în ipoteza în care acţiunea in revendicare nu s-ar admite pentru întregul imobil, recursul de fata ar trebui admis cel puţin in privinţa modificării deciziei din apel şi apoi a celei a instanţei de fond în sensul obligării Municipiului Bucureşti la a lăsa în deplină proprietate şi posesie reclamantei terenul liber de construcţii, în suprafaţă de 216,50 mp, identificat de expertiza topo efectuată în cauză.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică vizează modul de soluţionare de către instanţa de apel a capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi în baza Legii nr. 112/1995.
Este reală susţinerea recurentei reclamante în sensul că a invocat motive de nulitate absolută referitoare la cauza ilicită şi frauda la lege, astfel că, deşi terţ faţă de contracte, are calitatea de a învesti instanţa cu soluţionarea acestei cereri.
Acest aspect nu este contestat, dovadă că instanţa de apel a procedat la analiza pe fond a acestei cereri.
De asemenea, este de necontestat, intrând în puterea lucrului judecat, faptul că imobilul în litigiu a trecut fără titlu în proprietatea statului, neexistând dispoziţii contradictorii în acest sens în decizia supusă controlului judiciar. În mod corect, instanţa de apel a apreciat că statul a preluat bunul fără titlu valabil, astfel cum acesta este definit prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 92/1950 fiind contrar Constituţiei în vigoare la acea dată, tratatelor internaţionale la care România era parte, dar şi art. 480 şi 481 C. civ.
Pornind de la această premisă, instanţa de apel a reţinut, în analiza capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii contractelor de vânzare, excepţia de aplicarea acestei sancţiuni de drept civil, incidentă în cazul în care cocontractantul este un subdobânditor de bună credinţă cu titlu oneros al bunului altuia, aflat într-o situaţie de eroare invincibilă, la momentul încheierii contractului, cu privire la calitatea de proprietar a statului vânzător.
În acest sens, instanţa anterioară a argumentat şi a indicat probele şi modalitatea de coroborare a acestora, pentru a concluziona asupra atitudinii subiective a pârâţilor la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare, demonstrând soluţia adoptată, reţinând că pârâţii s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă (ceea ce implica buna credinţă), actul juridic fiind salvat de la aplicarea sancţiunii nulităţii absolute.
Din acest punct de vedere nu poate fi reţinută nicio contrarietate a considerentelor, dispoziţiile dreptului comun fiind corect aplicate.
În acest context, al verificării cadrului legal în baza căruia au fost încheiate contractele şi a îndeplinirii condiţiei bunei credinţe a cumpărătorilor, a fost analizată incidenţa H.G. nr. 20/1996, şi nu, cum a susţinut recurenta, pentru a conferi statului, în baza acestui act normativ, un titlu valabil de preluare a imobilului.
Corect a statuat instanţa de apel că, raportat la prevederile H.G. nr. 20/1996, un imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 era considerat un imobil preluat cu titlu valabil, fără alte distincţii referitoare la identitatea sau profesiunea proprietarului, intervenite ulterior, odată cu adoptarea H.G. nr. 11/1997, ceea ce permitea chiriaşului să formuleze cerere de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995. Din acest punct de vedere, nu a fost acordată relevanţă juridică transcrierii greşite a numelui autorului reclamantei, H., respectiv H., diferit de cel real H.C., ca nefiind un aspect de natură a determina, cum a susţinut reclamanta, suspiciunea chiriaşilor cumpărători în privinţa titlului statului.
De asemenea, corect s-a constatat că reclamanta nu a formulat, la rândul său, o cerere în baza Legii nr. 112/1995 iar pe rolul instanţelor nu exista un litigiu referitor la imobil, întrucât reclamanta nu a formulat o acţiune în revendicare, anterior înstrăinării imobilului, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare, anterioară acestei vânzări sau o hotărâre judecătorească care să stabilească preluarea fără titlu a imobilului. De asemenea, reclamanta nu a notificat autorităţile deţinătoare ori pe chiriaşii cumpărători, pentru a le cere să nu încheie actul de vânzare-cumpărare, adresa din anul 1994 către SC H.N. SA, de care s-a prevalat în invocarea relei credinţe a părţilor contractante, nefiind urmată de o acţiune concretă în vederea exhibării titlului pe care l-a afirmat şi exercitării atributelor dreptului de proprietate pretins.
Prin urmare, întrucât nu s-a făcut nici dovada că pârâţii-chiriaşi cumpărători ar fi aflat, în urma diligenţelor proprii sau prin notificare directă adresată lor, de intenţia de revendicare a imobilului, ceea ce ar fi atras o îndoială asupra valabilităţii titlului statului, corect nu s-a putut reţine reaua credinţă a acestora la momentul încheierii actului juridic a cărei nulitate se solicită, aparenţa dreptului de proprietate operând în favoarea statului.
Nu poate fi valorizat în mod absolut, din perspectiva stabilirii bunei credinţe, nici caracterul notoriu a preluărilor abuzive, întrucât acesta nu reprezintă un element suficient pentru a concluziona asupra relei credinţe a cumpărătorului unui imobil naţionalizat.
Toate aceste date ale cauzei, justifică incidenţa în speţă a principiului validităţii aparenţei în drept, a cărui esenţă este exprimată prin adagiul „error communis facit jus”, întrucât pârâţii s-au manifestat cu bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, achiziţionând un imobil în temeiul unor dispoziţii legale ce permiteau aceasta şi pe baza unei legi ce stabilea, la momentul cumpărării, că acel imobil fusese preluat de stat cu titlu, calitatea statului de proprietar al bunului astfel dobândit, nefiind contestată până la data formulării acţiunii ce face obiectul cauzei de faţă.
Prin urmare corect au fost înlăturate aserţiunile recurentei reclamante referitoare la faptul că nu ar fi existat o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului cu privire la imobilul revendicat. Nevalabilitatea titlului statului, deşi are efect retroactiv, nu determină, prin ea însăşi, aplicarea acestui efect şi cu privire la eroarea în care s-a aflat cumpărătorul de bună credinţă, în condiţiile în care aceasta are un caracter subiectiv şi se apreciază exclusiv la momentul încheierii contractului.
Cu privire la incidenţa art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acesta nu face decât să consacre o jurisprudenţă constantă din dreptul comun în materia excepţiilor de la nulitatea actelor juridice, aşa cum a fost analizată anterior, şi întrucât soluţia asupra fondului raporturilor litigioase este identică atât în baza dreptului comun, cât şi în temeiul normelor din Legea nr. 10/2001, aceasta nu reprezintă o normă de drept substanţial nouă pe care instanţa ar fi aplicat-o, cum susţine recurenta, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile şi a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. privind respectarea îndrumărilor şi limitelor stabilite prin decizia de casare.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea grup de critici, referitoare la respingerea acţiunii în revendicare împotriva chiriaşilor cumpărători, recurenta a criticat faptul că instanţa de fond a înlăturat criteriile jurisprudenţei de drept comun, prin care titlul preferabil este cel care provine de la adevăratul proprietar, constatând eronat că nu deţine un bun actual şi dând eficienţă principiului securităţii raporturilor juridice.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine în primul rând, că, astfel cum apreciat instanţa de apel, cauza de faţă a fost iniţiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce o plasează sub incidenţa dreptului comun, iar normele dreptului intern, care ocrotesc dreptul de proprietate, corect au fost aplicate, prin prisma interpretării date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. Chiar dacă nu este vorba de soluţionarea unei plângeri adresată Curţii, ci de o acţiune întemeiată pe dreptul intern, cum a arătat recurenta reclamantă, interpretarea instanţei europene în ceea ce priveşte exercitarea şi limitele dreptului de proprietate, ca drept fundamental ocrotit de convenţie, prevalează asupra principiilor create de jurisprudenţa internă referitoare la compararea titlurilor de proprietate.
Astfel, faţă de împrejurarea că nu s-a putut reţine reaua-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare şi nici faptul că perfectarea acestor acte ar fi avut loc în dauna drepturilor exhibate de adevăratul proprietar având astfel o cauză ilicită, în operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate, Curtea de Apel a stabilit că trebuie să se dea câştig de cauză cumpărătorilor de bună credinţă.
În pronunţarea acestei soluţii, s-a reţinut jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în sensul că reclamanta nu a justificat existenţa unui „bun actual” cu privire la imobil, pentru a se pune problema unei atingeri aduse acestui „bun”, care să atragă incidenţa textului menţionat din Convenţie.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, consacră existenţa unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, condiţionat de existenţa unei hotărâri de retrocedare, pe care, însă, reclamanta nu a obţinut-o mai înainte de a se fi încheiat, în baza Legii nr. 112/1995 contractele de vânzare-cumpărare între stat şi pârâţi (a se vedea în acest sens, cauzele Străin împotriva României şi Păduraru împotriva României). Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei europene, există diferenţe esenţiale între „simpla speranţă de restituire”, chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi „speranţa legitimă”, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
Din compararea celor două titluri de proprietate, cel provenind de la adevăratul proprietar, dar care şi-a pierdut eficienţa în timp, şi cel provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptăţit să adopte măsurile reparatorii considerate oportune sub aspect legislativ şi să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o lungă perioadă de timp, preferabil este titlul constituit de stat în temeiul legii speciale, ca o garanţie a siguranţei circuitului civil şi, totodată, ca un mod de a proteja interesele chiriaşilor locatari, deveniţi cumpărători ai imobilelor aflate în această situaţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele acestui articol, ca şi principiul securităţii raporturilor juridice, trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cazul cumpărătorului de bună-credinţă.
Pentru a exista, însă, o protecţie conferită de normele convenţionale menţionate, în favoarea reclamantei, este, însă, necesar, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., să fie vorba de un „bun actual” al acesteia, calitatea de titular al dreptului să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.
Reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate în această modalitate, deci, nu avea „un bun” în accepţiunea normelor convenţionale şi nici nu poate pretinde existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate, de stat, în materie.
A considera că, indiferent de circumstanţele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să fie restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual (a se vedea jurisprudenţa Curţii Europene în cauza Raicu contra României).
În speţa de faţă, este justificată speranţa legitimă a chiriaşilor cumpărători de a de bucura de acest bun în condiţiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desfiinţate.
Prin urmare, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu a reuşit să facă dovada că la data înstrăinării, avea un „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la C.E.D.O. nu se poate ajunge la concluzia că subdobânditorii în temeiul Legii nr. 112/1995, ar trebui să suporte în sarcina proprie responsabilitatea statului, pentru preluarea abuzivă a imobilului.
Recurenta reclamantă, prin al treilea grup de critici în recurs, revendică, din posesia Mun. Bucureşti, suprafaţa de teren de 216,5 m.p. ce nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
O atare solicitare nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel a statuat corect faptul că exerciţiul dreptului de proprietate al pârâţilor nu poate fi îngrădit prin lipsa unei căi de acces în locuinţe şi la utilităţi.
Deşi, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 1/2009, pentru a opera cu definiţiile legale din legislaţia specială, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în lipsa unei reglementări exprese în dreptul comun, a noţiunii de „teren aferent construcţiei”, jurisprudenţa relevantă a statuat că exercitarea efectivă a atributelor dreptului de proprietate impune ca această noţiune să nu se limiteze doar la terenul aflat sub construcţie, ci să includă şi suprafeţele de teren necesar normalei utilizări a construcţiei.
Ca atare, raportat la configuraţia terenului şi posibilităţile de utilizare a imobilului, aşa cum rezultă din raportul de expertiză, s-a apreciat corect de către instanţa de apel că porţiunea de teren revendicată este necesară respectării dreptului de acces în locuinţele vândute, utilităţilor aferentei şi utilizării construcţiilor conform destinaţiei lor, astfel că nu poate face obiectul restituirii către reclamantă.
Critica potrivit căreia pârâţii - intimaţi ar avea un drept de superficie pe teren şi că au posibilitatea de a solicita o servitute de trecere în condiţiile dreptului comun, nu poate fi primită.
Pârâţii - intimaţi au un drept de proprietate asupra construcţiei şi terenului de sub construcţie, a cărui valabilitate a fost recunoscută prin menţinerea contractelor, drept ce este opozabil erga omnes, ce implică şi folosirea şi exploatarea terenului necesar unei normale utilizări a locuinţelor lor.
Recunoaşterea dreptului menţionat este în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO, care a statuat, aşa cum s-a arătat, că persoanele care au dobândit cu bună credinţă nu pot fi puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care în trecut a confiscat aceste bunuri.
Pentru considerentele expuse, se va constata că nu sunt întrunite motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M.V. (B.) împotriva deciziei nr. 679/ A din 12 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1702/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1997/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
