ICCJ. Decizia nr. 2282/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2282/2012

Dosar nr. 1262/108/2010

Şedinţa publică din 28 martie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad, reclamanta J.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, şi a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru condamnarea politică a soţului său J.G., în prezent decedat.

Prin Sentinţa civilă nr. 379 din 25 mai 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlul de despăgubiri morale, şi a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli parţiale de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Sentinţa nr. 1671 din 29 octombrie 1949, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, a fost condamnat soţul reclamantei la pedeapsa de 1 an închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, conform art. 209 pct. II lit. f) şi e) C. pen.

Soţul reclamantei a fost arestat la data de 22 aprilie 1949 şi pus în libertate la data de 21 aprilie 1950, executând efectiv 1 an închisoare.

La momentul încarcerării, soţul reclamantei avea vârsta de 21 de ani şi era student, nefiind căsătorit şi neavând copii. Reclamanta s-a căsătorit cu soţul său J.G. la data de 26 august 1952, aşadar după mai bine de 2 ani de la eliberarea acestuia din detenţie. Soţul reclamantei a beneficiat, începând cu 01 aprilie 1990, de indemnizaţia acordată în baza Decretului Lege nr. 118/1990.

Condamnarea la pedeapsa închisorii corecţionale de 1 an, în baza art. 209 pct. II lit. f) şi e) C. pen. anterior se încadrează în dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituind de drept o condamnare cu caracter politic, astfel că reclamanta este îndreptăţită la acordarea daunelor morale prevăzute de art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege.

Prin decizia civilă nr. 604 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantă, s-a admis apelul declarat de pârât, iar sentinţa a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere că, prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri. Tot Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituţionale prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (şi) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate,

Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.

În consecinţă, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă şi-a încetat efectele juridice, iar reclamanta nu are un „bun” în sensul C.E.D.O.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, susţinând că această hotărâre este nelegală, deoarece prin reţinerea incidenţei deciziei instanţei de contencios constituţional se încalcă principiul egalităţii în drepturi. Aceasta se aplică doar proceselor înregistrate ulterior publicării sale în M. Of. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct între persoanele care au reuşit să obţină o hotărâre definitivă şi cele care, din motive neimputabile lor, nu au reuşit.

Susţine, în esenţă, că s-au încălcat principiul neretroactivităţii, principiul egalităţii în faţa legii, al egalităţii de tratament, dreptul la un proces echitabil, dreptul la respectarea bunurilor şi principiul interzicerii discriminării.

Judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată şi să constate că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi aflate în vigoare la acea dată.

Principiul neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi arată că la momentul formulării cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita daune morale

Consideră că, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 în cauză sunt incidente şi prevederile art. l din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. - art. 2, 3, 6, 14, 17, Rezoluţia A.C.P.E. nr. 1096/1996 şi Rezoluţia A.C.P.E. nr. 1481/2006, coroborate cu dispoziţiile art. 16, 20, 21, 52 pct. 3 din Constituţia României.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.

Art. 147, alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor {ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune). Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în Vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).

Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.

Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul ia care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată că ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.

Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun ” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr, 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanţă.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 16 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.

De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, tăcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.

Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.

Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).

Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi ajej. atribuţiile şi funcţiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.

În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”.

În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.

În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidenţă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta J.M. împotriva deciziei nr. 604 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2012.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2282/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs