ICCJ. Decizia nr. 2280/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2280/2012
Dosar nr. 173/108/2010
Şedinţa publică din 28 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad, reclamanţii S.V.M., S.M.E. şi S.N. au chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 euro, cu titlu de daune morale pentru dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu impuse numiţilor S.I. şi S.M. pentru o perioadă de 10 ani şi 10 luni între martie 1949 şi august 1949 în oraşul Turda, respectiv între aprilie 1953 şi august 1963 în corn. Buneşti, jud. Suceava, cât şi ca urmare a reţinerii în arest pentru o perioadă de 7 luni a antecesorului reclamanţilor, S.I., iar în Dosarul nr. 174/108/2010 conexat la prezentul, reclamanta S.M.E. (născută S.) a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro sumă reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral creat ca urmare a dislocării reclamantei şi stabilirii unui domiciliu forţat pentru o perioadă de 2 ani şi 10 luni între martie 1949 şi august 1949 în oraşul Turda, respectiv între aprilie 1953 şi august 1955 în comuna Buneşti jud. Suceava, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 269 din 14 aprilie 2010, pronunţată în Dosar nr. 173/108/2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să achite reclamanţilor S.V.M., S.N. suma de 20.000 euro, iar reclamantei S.M.E. suma de 30.000 euro sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii. A obligat pârâtul să plătească reclamantei Ş.V. suma de 1.000 lei, reclamantei S.M.E. suma 1.000 lei, sume ce reprezintă cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arad a reţinut următoarele:
Reclamanţii S.M.E., S.V.M. şi S.N. au formulat cererea pentru măsurile administrative abuzive la care au fost supuşi părinţii reclamanţilor, cât şi o anumită perioadă două din fiicele acestora, respectiv reclamanta S.M. şi S.L. în prezent decedată.
Din adresa nr. 332 din 26 august 1991 a Ministerului Justiţiei Direcţia Instanţelor Militare rezultă că părinţii reclamanţilor S.I. şi S.M. şi fiica lor S.M.E. au fost dislocaţi în martie 1949, pentru că făceau parte din categoria moşieri şi le-au fost ridicate restricţiile domiciliare lui S.I. si S.M. prin Decizia M.A.I. 6147 din 5 august 1963 şi fiicei S.M.E. prin decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Părinţii reclamanţilor au fost dislocaţi şi obligaţi să-şi părăsească domiciliul din Satu Mare şi întreaga avere, stabilindu-se domiciliul forţat prima dată pentru o perioadă de 6 luni, între martie 1949 şi august 1949 în oraşul Turda, iar pentru a doua oară pentru o perioadă de 10 ani şi 4 luni între aprilie 1953 şi august 1963 în comuna Buneşti, judeţul Suceava. Sancţiunea a fost aplicată în temeiul Decretului nr. 83/1949 pentru ca familia a fost considerată de autorităţile din acel timp, ca făcând parte din categoria moşierilor. Pe lângă această sancţiune, tatăl reclamanţilor S.I., a fost arestat şi cercetat timp de 7 luni în baza Ordinului nr. 490/1952. Odată cu dislocarea, familiei reclamanţilor le-au fost confiscate toate bunurile atât mobile cât şi imobile, familia pierzând atunci o casă cu cinci camere şi grădină în suprafaţă de 860 mp, animale, bunuri mobile, practic tot ce au agonisit într-o viaţă iar la momentul ridicării sancţiunii au fost nevoiţi să locuiască în gazdă, părinţii reclamantelor fiind deja prea bătrâni să se reintegreze. De asemenea, tot datorită persecuţiei politice, aceştia nu au beneficiat nici de pensie decât spre sfârşitul vieţii şi după îndelungi demersuri.
Autorii reclamanţilor S.I. şi S.M. nu au beneficiat până la decesul lor de indemnizaţia acordată conform decretului Lege nr. 118/1990, deoarece au decedat înainte de apariţia acestui decret.
Reclamanta S.M.E. conform Hotărârii nr. 884 din 7 martie 1991 a beneficiat de indemnizaţia conferită de decretul Lege nr. 118/1990, iar perioada de dislocare cuprinsă între 15 mai 1953 - 1 august 1955, respectiv 2 ani şi 3 luni i-a fost recunoscută ca vechime în muncă.
Prima instanţă a constatat că cererea reclamanţilor se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel că aceştia sunt îndreptăţiţi la acordarea daunelor morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ.
Prin decizia civilă nr. 442/ A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanţi, s-a admis apelul declarat de pârât, iar sentinţa a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut aplicabilitatea în speţă a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte efectele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, instanţa a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamanţilor.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Reclamanţii nu au un „bun” în sensul C.E.D.O.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au arătat, în esenţă, că decizia recurată este nelegală, deoarece la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării acţiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Recurenţii au susţinut că, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa CEDO şi că acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. Arată că au o speranţă legitimă în privinţa daunelor morale.
Totodată, recurenţii au arătat că, există discriminare între condamnaţii de drept comun care primesc despăgubiri şi cei condamnaţi din raţiuni politice.
Consideră că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând decizia atacata prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
Criticile formulate de recurenţi aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamanţii sunt sau nu îndreptăţiţi la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurenţilor, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui „bun ” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiind că cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Ciuţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea noimei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.V.M., S.M.E. şi S.N. (N.) împotriva deciziei nr. 442/ A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2274/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3160/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
