ICCJ. Decizia nr. 1997/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1997/2012
Dosar nr. 48926/3/2009
Şedinţa publică din 20 martie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 48926/3/2009, reclamantul L.I.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnării pronunţate prin sentinţa penală nr. 1951, prin care tatăl său a fost condamnat la 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, precum şi caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului forţat al tatălui său în comuna Lăţeşti; obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnările pronunţate, prin sentinţa penală din anul 1951, prin care tatăl său a fost condamnat la 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, respectiv 5 ani închisoare, pentru săvârşirea delictului de agitaţie publică, cât şi pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii administrative de stabilire a domiciliului forţat în com. Lăţeşti timp de 2 ani.
Prin Sentinţa civilă nr. 1019 din 01 iulie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului, L.I.C., la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, prin sentinţa penală din 1951 şi caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului forţat în comuna Lăţeşti şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei al sumei de 20.000 euro, calculat la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării şi condamnării politice a tatălui reclamantului, L.I.C., prin Sentinţa penală nr. 37/1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare prin sentinţa penală din 1951 şi pentru măsura administrativă a stabilirii domiciliului forţat în comuna Lăţeşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 37/1957, pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, tatăl reclamantului, numitul L.I.C., a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen. Totodată, din declaraţia martorului dar şi din conţinutul sentinţei susmenţionate, tribunalul a reţinut că în anul 1951 inculpatul a refuzat să satisfacă serviciul militar, fapt pentru care a fost condamnat la 11 ani închisoare, din care a executat până în anul 1955, când a fost pus în libertate.
Totodată, după executarea pedepsei tatălui reclamantului i s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna Lăţeşti, raionul Feteşti pe o perioadă de 2 ani, aşa cum rezultă din înscrisurile comunicate de C.N.S.A.S. (filele 119-125) şi din foaia matricolă.
În drept, instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi ale art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, faţă de care a constatat că, în speţa dedusă judecăţii, condamnarea aplicată tatălui reclamantului pentru infracţiunea de agitaţie publică, aplicată prin Sentinţa penală nr. 37/1957, reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului, în calitate de descendent al condamnatului la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege.
În ceea ce priveşte condamnarea la 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare prin sentinţa penală din 1951, aplicată ca urmare a faptului că tatăl reclamantului a refuzat încorporarea în serviciul militar din motive de conştiinţă, fiind adept al cultului religios M.I., tribunalul a reţinut că are caracter politic, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999 constituie infracţiuni săvârşite din motive politice şi infracţiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
Prin urmare, tribunalul a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului L.I.C. la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare prin sentinţa penală din 1951 şi caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului forţat în comuna Lăţeşti.
În ceea ce priveşte prejudiciul suferit, în raport de situaţia de fapt menţionată, tribunalul a apreciat că tatălui reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, constând în diminuarea plăcerilor vieţii, imposibilitatea de a avea o familie şi de a se dedica unor activităţi normale de trai, starea de stres permanent, suferinţa fizică şi psihică suportată, care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 20.000 euro, pe care tribunalul l-a considerat necesar, suficient şi rezonabil pentru repararea prejudiciului reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În motivarea apelului, pârâtul Statul Român a susţinut că instanţa de fond a intrepretat greşit dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât din interpretarea sintagma „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare” reiese că beficiarii acestei legi sunt persoanele care au suferit condamnări politice, legiuitorul referindu-se în mod evident, la persoanele în viaţă deoarece doar acestea mai pot exercita drepturi.
Pe fondul cauzei, cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate în sumă de 20.000 euro, ce reprezenintă despăgubiri morale pentru perioada de 8 ani de închisoare petrecută de tatăl reclamantului, în prezent decedat, în închisorile comuniste, solicită să se aibă în vedere faptul că suma acordată de instanţă, este exagerat de mare, sens în care a invocat practică judidiciară a Tribunalului Constaţa în într-o speţă similară (Sentinţa civilă nr. 1139 din 10 noiembrie 2009), precum şi jurisprudenţa CEDO.
Solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat şi modificarea sentinţei civile atacate, în sensul reaprecierii cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea apelului formulat, apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a arătat că, potrivit modificărilor legislative intervenite la data de 30 iunie 2010 prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 62/2010, art. I şi art. II, acordarea sumei de 20.000 euro este nelegală, noul text stipulând, pentru acest caz particular, că se pot acorda despăgubiri morale descendenţilor de gradul 1 până la 5.000 euro.
Pentru a nu se transforma într-o îmbogăţire fără justă cauză, susţine că în aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanţa trebuia să aibă în vedere practica Curţii Europene a Drepturilor Omului drept criteriu privind cuantumul despăgubirilor şi că, elocventă în acest sens, este hotărârea Curţii Europene din 10 ianuarie 2008 Varnava şi alţii contra Turciei în care Turcia a fost condamnată la suma de 4.000 euro despăgubiri pentru rudele localnicilor ciprioţi dispăruţi cu motivarea că: „această constatare de încălcare constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi”.
De asemenea, apelantul solicită să se aibă în vedere şi dispoziţiile art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale potrivit cărora reclamantul a primit o satisfacţie echitabilă prin condamnarea în mod public a regimului comunist invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene în cuzele Konolos (Hotărârea din 07 februarie 2008) şi Temeşan versus România.
Prin decizia civilă nr. 242/ A din 04 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, şi de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ca nefondate.
Petru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată, formulată la data de 11 decembrie 2009, a fost întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 221/2009, în speţă art. 1 alin. (2) şi (3), art. 4 alin. (2) şi art. (5).
A mai reţinut că ulterior introducerii acţiunii de către reclamant, dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic al acţiunii reclamantului au suferit mai multe modificări legislative, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, fiind declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la iniţiativa Statului Român.
De asemenea, Curtea a reţinut că, după publicarea în M.Of. a deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale (respectiv 15 noiembrie 2010, în M. Of. nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituţionalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 şi intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din 26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează, respectiv, la art. 5 partea introductivă a alin. (1) art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac şi a instanţei competente să o soluţioneze.
Instanţa de apel, a apreciat că, din analiza acestor dispoziţii legale a rezulat că legiuitorul a înţeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de redactare al dispoziţiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) şi c) ale alin. (1), ca şi alin. (3), (4), (5), au rămas aceleaşi, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) şi b) sunt supuse recursului”, fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluţionării acestor cereri.
În acest fel, legiuitorul a înţeles să respecte obligaţia constituţională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.”
Refritor la primul motiv de apel invocat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice potrivit căriua în opinia apelntului, din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reiese că poate solicita instanţei de judecata acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral numai acea persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic, nu şi soţul sau descendenţii acestuia (cum este cazul reclamantului, fiul persoanei condamnată politic), a fost apreciat ca nefondat. Astfel, insatnţa de apel a statuat că potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data formulării acţiunii, legitimare procesuală activă în a solicita repararea prejudiciului constând în condamnarea cu caracter politic şi luarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este atât persoana care a fost victima măsurilor cu caracter politic cât şi soţului/soţiei şi descendenţilor de gradul I şi II.
A fost apreciată ca nefondată şi susţinerea apelantului-pârât conform căreia, eventualul drept al soţului sau al descendenţilor ar putea lua naştere doar dacă decesul condamnatului a intervenit după intrarea în vigoare a legii, deoarece textul de lege prevede în mod expres care sunt beneficiarii acestei legi speciale de reparaţie, respectiv atât atât persoana care a fost victima măsurilor cu caracter politic cât şi soţului/soţiei şi descendenţilor de gradul I şi II. De asemenea, instanţa de apel, în aplicarea principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguit debemus (unde legea nu distinge, nici interpretului nu-i este dat să distingă), a respins acel argument al apelantului-pârât conform căruia legiuitorul nu a conferit legitimare activă soţului sau descendenţilor decât în situaţia în care decesul condamnatului a survenit după intrarea în vigoare a legii, deoarece legea nu distinge în funcţie de momentul în care a avut loc decesul, ci dimpotrivă, reglementează o identitate de tratament juridic între cele două categorii de persoane, prin indicarea clară a momentului când soţul/ descendenţii dobândesc legitimare procesuală activă (“dupa decesul acestei persoane”) şi prin folosirea conjuncţiei copulative ”precum şi”.
Referitor la primul motiv de apel formulat de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti prin care critică nelegalitatea cuantumului despăgubirii pentru daunele morale stabilite de prima instanţă de fond, pe motiv că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, critica nu a fost primită, instanţă de apel reţinând faptul că la data introducerii acţiunii nu erau în vigoare dispoziţiile acestei ordonanţe de urgenţă - ale cărei dispoziţii au fost ulterior declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel susţinut de către apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti vizând cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, Curtea a respins criticile formulate prin ambele apeluri, ce ţin de modul de apreciere de către prima instanţă de fond a cuantumului daunelor morale, reţinând că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa de fond a avut în vedere faptul că este de necontestat că măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu luată faţă de tatăl reclamantului şi pronunţarea hotărârii de condamnare la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare prin sentinţa penală din 1951 i-au produs acestuia suferinţe, fiindu-i lezată demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege.
Răspunzând la criticile formulate prin ambele apeluri, în sensul aplicării criteriilor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, curtea de apel a arătat că principiul după care se ghidează instanţa europeană de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în aplicarea art. 41 din Convenţia Europeană, este acela conform căruia stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile şi pe o bază echitabilă.
În consecinţă, a dat eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, apreciind că în mod corect prima instanţă de fond a găsit ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de prejudiciu moral, ca reparaţie completă pentru atingerea adusă prin arestarea şi condamnarea politică a tatălui reclamantului, L.I.C., prin Sentinţa penală nr. 37/1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de subordonare prin sentinţa penală din 1951 şi prin măsura administrativă a stabilirii domiciliului forţat în comuna Lăţeşt timp de 2 ani.
Întrucât, pe parcursul soluţionării apelului au fost pronunţate şi publicate în M. Of. al României deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, în raport de susţinerile apelanţilor, la cuvântul pe fond, instanţa de control a analizat consecinţele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor intimatului-reclamant, din perspectiva art. 14 art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, apreciind că că respingerea acţiunii formulate de reclamant pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii sale pe parcursul soluţionării căii de atac, ar veni în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, cât şi principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează, prin raportare la principiul egalităţii armelor, consacrat de art. 6 alin. 1 din C.E.D.O., care a fost explicitat în jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, ambii prevalându-se în drept de dispăoziţiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ.
Întrucât recursurile conţin şi critici comune, instanţa le va menţiona şi trata unitar.
Astfel în dezvoltatrea motivelor de recurs ambrii recurenţi au susţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009, care au constituit temeiul juridic al acţiunii reclamantului au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1385/2010, astfel că instanţa trebuia să aibă în vedere dispăoziţiile art. art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
Decizia Curţii Constituţionale este definitivă şi obligatorie, iar efectele ei se resfrâng şi asupra proceselor în curs de soliţionare, fiind opozabilă erga omnes şi cu putere de lege pentru viitor, prin urmare, cererea de acordare a daunelor morale, formulate de reclamant, în temeiul dispoziţiilor declarate neconstituţionale nu mai produce efecte juridice.
În mod greşit instanţa de apel a apreciat că legiuitorul a înţeles să adopte în continuare textul art. de 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009 în cuprinsul dispoziţiilor art. XIII ale legii nr. 202/2010, întrucât, legea menţionată a fost publicată anterior ca textul declarat neconstutuţional să-şi înceteze aplicabilitetea, iar pe de altă parte, dispoziţiile invocate sunt de ordin procedural şi nu de drept material, cum eronat a reţinut instanţa de apel.
Totodată, s-a mai susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că o soluţie de respingere a acţiunii reclamantului pe considerentul că acţiunea acestuia a rămas fără temei juridic ca uramare a declarării neconstituţionalităţii de art. 5 alin. (1) lit. a), pe parcursul soluţionării căii de atac, ar veni în contradicţie cu dispoz.art. 16 alin. (1) din Constituţia României, art. 14 şi art. 6 alin. (1) din din Convenţia Europeană a Drepturior Omului, argumentând în acest sens cu trimiteri din jurisprudenţa Curţii Europene (cauza Slavov şi alţii vs. Bulghariei, cauza Melinte vs. România, cauza Viaşu vs.România).
Se mai susţine că şi în situaţia în care efectele deciziei nr. 1385/2010 n-ar fi aplicabile în cauză, la aprecierea daunelor morale acordate trebuia să se aibă în vedere Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recusul în interesul legii, care statuează că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 335 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de dreptrurile acordae pentru persoanele persecutate politic, or, tatăl recurentului a refuzat încorporarea în serviciul moilitar din motive de conştiinţă, fiind adept al cultului M.I. şi, prin urmare, condamnarea sa pentru insubordonare nu poate da naştere la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a mai criticat soluţia apelului şi din perspectiva modului greşit în care instanţa i-a înlăturat motivul de apel formulat cu privire privire la posibilitatea acordarii despăgubirilor numai persoannei care a suferit efectiv în urma condmnării, acţiunea acesteia fiind una personală, întrucât, legiuitorul s-a referit exclusiv în conţinutul dipoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009, la prejudiciul moral suferit de persoana condamnată politic, neputând fi extinsă la alte persoane, respectiv, soţului sau descendenţiilor acesteia, reclamanţi în acţiune.
Acelaşi recurent, în susbsidiar, critică soluţia instanţei de apel şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pe care îl apreciază exagertat de mare, cu încălcarea principiului proporţinalităţii şi echităţii.
Prin urmare, recurenţii solicită admiterea recursului, modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul respingerii acordării dauelor morale.
Analizând recursul de faţă din perspectiva tezei de modificare prevăzută de art. 304 pct. (9) C. proc. civ., invocată de ambii recurenţi, Înalta Curte îl constată fondat, pentru cele ce se succed:
Înalta Curte reţine că, tatăl reclamantului, numitul L.I.C., a fost arestat pe data de 18 iulie 1951 şi eliberat pe data de 23 august 1954,,aşa cum rezultă din fişa matricolă penală depusă la dosarul cauzei (fila 9), acesta refuzând să satisfacă serviciul militar, fapt pentru care a fost condamnat la 11 ani închisoare. Ulterior, prin Sentinţa penală nr. 37/1957, pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen., fiind arestat în perioada 29 mai 1956 - 27 mai 1961.
Totodată, după executarea pedepsei tatălui reclamantului i s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna Lăţeşti, raionul Feteşti pe o perioadă de 2 ani, aşa cum rezultă din înscrisurile comunicate de C.N.S.A.S. (filele 119-125) şi din foaia matricolă.
Astfel, în cauză instanţele au avut de analizat dacă faptei pentru care a fost condamnat autorul reclamantului, respectiv, pentru refuzul la încorporare pe motive de ordin religios legate, în speţă, de apartenenţa la Organizaţia religioasă „M.I.” îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Înalta Curte va analiza prioritar criticile privind neîcadararea măsurii condamnării tatălui reclamantului pentru pentru infracţiunea de insubordonare, în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2001, deoarece numai în măsura în care acestă condamnare s-ar încadra în dispoziţiile legii menţionate şi ar atrage incidenţa actului normativ în discuţie, s-ar pune problema în ce măsură faţă de decizia nr. 1358/2010 a Curţii Costituţionale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale soliciate de reclamant, iar dacă ar subzista în ce măsură a fost respectat principiul proporţionalităţii şi echităţii.
În acest sens, dezlegarea problemei de drept vizând lipsa caracterului politic al condamnării pentru infracţiunea de insubordonare a fost dată printr-o decizie în interesul legii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (nr. 32/2009), raţiunile care au stat la baza adoptării acesteia subzistând şi cu referire la prezenta cauză.
Astfel, contrar susţinerii instanţei de apel, nu se poate admite ca aceeaşi faptă să fie considerată sub imperiul unei legi (Decretul-lege nr. 118/1990) ca lipsită de caracter politic, iar sub imperiul altei legi (Legea nr. 221/2009) ca neavând un asemenea caracter, în condiţiile în care niciunul din actele normative menţionate nu defineşte în mod explicit infracţiunea cu caracter politic, rămânând în puterea de apreciere jurisdicţională a instanţei.
Cum în discuţie sunt infracţiunile prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen. şi cum acestea sunt reglementate în Titlul X al Codului penal (Infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, cap. I, Infracţiuni săvârşite de militari, secţiunea I, Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare - art. 334, respectiv cap.3, Infracţiuni săvârşite de civili art. 354) rezultă că sancţionarea acestor fapte s-a făcut ţinându-se seama de obiectul juridic reprezentat de relaţiile sociale vizând capacitatea de apărare a ţării.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală, iar instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit pe toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiţii, nu se poate reţine că scopul reglementărilor penale menţionate a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte, a regimului politic existent la acea dată.
Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a ţării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de rezistenţă faţă de orânduirea de la acea vreme.
Faptul că obligaţia de satisfacere a serviciului militar funcţiona faţă de toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se şi în legislaţia altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligaţii nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.
Dimpotrivă, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciul militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Ca urmare, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (4) şi de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru a se constata caracterul politic al infracţiunii de drept comun şi a i se acorda reclamantului daunele morale solicitate.
Totodată, contrar susţinerii instanţei de apel, condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare, nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, în practica Curţii Europene statuându-se (cauza Johansen contra Norvegiei- Hotărârea Comisiei din 14 octombrie 1985), că dispoziţiile art. (4) parag.(3) lit. b) nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei.
Prin urmare, faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză nu se mai impune analiza efectelor deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi nici analizarea celorlalte critici, respectiv, cele privind cuantumul despăgubirilor şi cele vizând caliatea persoanei îndreptăţite la despăgubiri morale, alta decât persoana care a suferit efectiv în urma condmnării.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 242/ A din 04 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Va modifica decizia atacată, în sensul că va admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei nr. 1019 din 01 iulie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi va schimba în parte sentinţa, în sensul respingerii capetelor de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării la pedeapsa închisorii de 11 ani pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare şi acordarea daunelor morale; va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 242/ A din 04 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei nr. 1019 din 01 iulie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul respingerii capetelor de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării la pedeapsa închisorii de 11 ani pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare şi acordarea daunelor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1984/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4691/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
