ICCJ. Decizia nr. 2326/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 5 iulie 2010 sub nr. 2899/115/2010 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamantul U.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic a tatălui său U.I., născut la data de 5 iunie 1902 în localitatea Cornea, județul Caraș Severin și decedat la data de 18 mai 1984, în sumă de 2.000.000 Euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 1480 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului U.V. și a obligat pârâtul Statul Român să-i plătească suma echivalentă în lei a 5000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că tatăl reclamantului, U.I. a fost reținut în baza sentinței nr. 63/1950, sentință eliberată de către Tribunalul Militar Timișoara, pronunțată în data de 26 ianuarie 1950, dosar nr. 1635/1949, fiind învinuit pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale conform art. 209 C. pen.
A executat pedeapsa în penitenciarele din Timișoara, Valea Neagră, Gherla, Poarta Albă, Capul Midia.
A fost arestat la data de 20 februarie 1949, fiind reținut până în anul 1956, executând o pedeapsă totală de 7 ani.
în toată perioada detenției a fost supus la nenumărate suferințe de natură fizică, psihică, morală, fiindu-i afectată grav sănătatea.
Prin urmare, prin condamnarea politică suferită, dreptul la imagine al condamnatului și al întregii sale familii a fost de asemenea grav afectat, acesta fiind exclus din viața socială, politică a comunității, accesul la continuarea educației, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei condamnate și a membrilor familiei sale în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.
Conform dispozițiilor art. 1,art. 4,art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele față de care s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească o condamnare cu caracter politic sau descendenții acestora până la gradul al II-lea, pot solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, urmând ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se țină seama de măsurile reparatorii deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 224/1999, Legea nr. 568/2001.
Or, tatăl reclamantului a suferit o condamnare cu caracter politic pentru fapte prev. de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
în aceste condiții, s-a apreciat că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora s-au avut în vedere consecințele negative suferite de tatăl reclamantului, atât pe plan fizic cât și psihic importanța valorii morale lezate, intensitatea cu care acesta a perceput consecințele vătămării. Reclamantul nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Român, astfel cum reiese din declarația acestuia pe proprie răspundere depusă la dosar. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 5.000 Euro.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 796 din 19 aprilie 2011, a respins apelul declarat de reclamantul U.V. și a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curții Constituționale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acțiunii de față a încetat să-și mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.
în concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis respectiva excepție.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, s-a constatat că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor, adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală, iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.].
Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui "bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [art. 147 alin. (1) din Constituție] - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul U.V., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a făcut o expunere a situației de fapt și a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prin faptul că a reținut că nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin prisma declarării acestui text ca neconstituțional.
Recurentul a apreciat că instanța de apel trebuia să acorde despăgubiri pentru repararea prejudiciului, nu atât pentru a se încerca o repunere a victimei într-o situație similară celei avute anterior, cât pentru a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Astfel, recurentul a susținut că, chiar dacă textul de lege pe care și-a întemeiat acțiunea a fost declarat neconstituțional, instanța era obligată să soluționeze cererea în baza principiilor de drept sau pe dreptul comun, potrivit reglementărilor din art. 998-999 C. civ., cu referire, doar în ceea ce privește criteriile de acordare, la dispozițiile art. 504 C. proc. pen.
Recurentul a mai arătat, cu referire la jurisprudența Curții Europene, care este obligatorie în egală măsură ca și normele Convenției, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate, că urmează să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, care permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de decizia în interesul legii nr. 12/2011, înalta Curte reține următoarele:
Contrar susținerilor recurentului, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M.Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M.Of.
Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale Europene nu i le legitimează.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
De asemenea, se constată că înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.
Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul.
Totodată, se constată că instanța nu poate să analizeze pretențiile reclamantului din perspectiva art. 998-999 C. civ., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar proceda astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, având în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de care instanțele de fond și de apel au analizat pretențiile deduse judecății.
în condițiile în care reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare de instanțele anterioare -, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi".
Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Având în vedere considerentele expuse, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantului a fost respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2709/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3477/2012. Civil → |
|---|
