ICCJ. Decizia nr. 3658/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1286 din 27 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul G.S. în contradictoriu cu pârâtul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 250 Euro, echivalent în lei la data plății, în funcție de cursul BNR, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama reclamantului prin măsura administrativă cu caracter politic și s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
în fapt, prin decizia MAI nr. 200/1951, mama reclamantului, G.H., împreună cu familia sa au fost dislocați la data de 18 iunie 1951 din zona frontierei de vest, în com. Măzăreni, județul Galați. Restricțiile domiciliare li s-au ridicat dup 4 ani, prin decizia MAI nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Prin Decizia nr. 1152 din 15 mai 2008 i s-a recunoscut mamei reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999.
în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 s-a acordat reclamantului o indemnizație lunară pentru fiecare an, pe perioada 01 aprilie 1990-31 iulie 2010 încasând suma totală 28.375 lei.
Mama reclamantului a decedat la 29 septembrie 1968.
în drept, sunt aplicabile dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza deciziei MAI nr. 200/1951 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Art. 5 din Legea nr. 221/2009 recunoaște dreptul oricărei persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsura administrativă luată.
Prin decizia civilă nr. 5322 A din 20 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile declarate de pârât și Ministerul Public, a admis apelul declarat de reclamant și a schimbat în parte sentința atacată în sensul majorării daunelor morale la 3.000 Euro.
Soluția de admitere a apelului declarat de reclamant s-a bazat pe opinia potrivit căreia decizia Curții Constituționale nu este aplicabilă speței, întrucât la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, fiind pronunțată o hotărâre în primă instanță. O soluție contrară ar duce la încălcarea principiului egalității în fața legii, principiului neretroactivității și pe cel al egalității armelor. în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, cu aplicarea art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost respins apelul declarat de pârât și cel declarat de Ministerul Public.
Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părți și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Recurentul-reclamant a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând că, în raport de suferințele îndurate, s-ar fi impus acordarea sumei solicitate prin cererea introductivă.
Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
în subsidiar, recurenții au criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanța de apel.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sunt fondate.
Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Așa cum susțin și recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale Europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel.
Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurenți pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât privește criticile subsidiare formulate de aceiași recurenți pe aspectul cuantumului daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condițiile în care s-a reținut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.
în concluzie, raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar hotărârea pronunțată va fi modificată, se vor admite apelurile declarate de pârât și Ministerul Public, se va schimba sentința în sensul înlăturării obligației la plata despăgubirilor morale și respingerii apelului declarat de reclamant.
Recursul declarat de reclamant este nefondat, potrivit celor ce succed.
în raport de dezlegarea dată recursurilor pârâtului și Ministerului Public, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
în consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant s-a respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 984/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3649/2012. Civil → |
|---|
