ICCJ. Decizia nr. 252/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 252/2012
Dosar nr. 5029/2/2011
Şedinţa publică de la 26 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială la data de 16 septembrie 2009, sub nr. 36273/3/2009, reclamanta T.M. a chemat în judecată pe pârâtul O.N.R.C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului să elibereze, în conformitate cu dispoziţiile art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 cu modificările la zi, certificatul constatator privind dreptul reclamantei de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3. În subsidiar, reclamanta a solicitat să se pronunţe o hotărâre care să se substituie obligaţiei pârâtului şi care să ţină loc de certificat constatator al proprietăţii sale asupra aceluiaşi imobil.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 235 alin. (2), (3), (4) din Legea nr. 31/1990.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, considerând pretenţiile reclamantei neîntemeiate.
Prin sentinţa comercială nr. 408 din 19 ianuarie 2010, a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei T.M. în contradictoriu cu pârâtul O.N.R.C.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta a deţinut calitatea de asociat unic al SC C.I.E. SRL, persoană juridică ce a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3, prin contractul de vânzare - cumpărare din 18 august 1993 la notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti.
Prin încheierea nr. 7773 din 19 ianuarie 2001, judecătorul delegat la O.R.C.T.B. a constatat dizolvarea de drept a acestei societăţi, în baza art. 2 din Legea nr. 314/2001, ca urmare a nemajorării capitalului social până la valoarea minimă legală de 2.000.000 RON, în termenul legal, şi a dispus radierea societăţii din registrul comerţului.
Prima instanţă a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 31/1990, în cazul în care bunurile imobile şi mobile din patrimoniul societăţii comerciale dizolvate în condiţiile enunţate nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data dizolvării de drept, sunt aplicabile, după data radierii societăţilor comerciale, dispoziţiile art. 477 C. civ., potrivit cărora devin proprietate publică averile vacante şi fără stăpâni, cele ale persoanelor care mor fără moştenitori sau ale căror moşteniri sunt lepădate.
S-a apreciat că principiul neretroactivităţii legii civile împiedică aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 invocate de reclamantă, introduse prin Legea nr. 441/2006, acestea fiind ulterioare dizolvării de drept a societăţii şi trecerii bunului în proprietatea privată a statului, conform art. 7 din actul normativ ce a stat la baza încetării personalităţii juridice a societăţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea soluţiei în sensul admiterii acţiunii formulate.
În motivare, apelanta a susţinut că a devenit titulara dreptului de proprietate asupra bunului ope legis ca urmare a dizolvării societăţii neurmate de lichidare, conform art. 237 alin. (8)-(10) din Legea nr. 31/1990 republ., dar certificatul îi este necesar în vederea înscrierii acestui drept în Cartea funciară, nedispunând de altă cale pentru realizarea efectivă a dreptului său.
În acest cadru, apelanta a subliniat că, în baza art. 84 C. proc. civ., prima instanţă era ţinută să califice în mod corect cererea sa, ţinând cont de pretenţii, scop şi finalitatea acestora.
Apelanta a apreciat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit aspectul decurgând din conflictul legilor în timp, arătând că, prin modificări repetate aduse prin Legea nr. 360/2006 şi Legea nr. 441/2006, s-a revenit asupra dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 314/2001, stabilindu-se că bunurile rămase în patrimoniul societăţii revin asociaţilor după radierea acesteia.
Totodată, apelanta a susţinut că situaţia bunului este încă incertă, statul neacţionând în vederea definitivării acesteia printr-un act sau fapt juridic care să dovedească preluarea acestuia, condiţii în care aceasta poate fi supusă legii noi, care stabilesc vocaţia proprietăţii în favoarea asociaţilor.
Prin întâmpinarea depusă la data de 21 septembrie 2010, intimatul O.N.R.C. a solicitat respingerea apelului şi menţinerea hotărârii atacate, apreciind că aceasta este legală şi temeinică în raport de situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente.
Prin Decizia comercială nr. 383 din 13 octombrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta T.M. în contradictoriu cu intimatul O.N.R.C.
Împotriva acestei soluţii, a declara recurs recurenta - reclamantă T.M., iar prin Decizia comercială nr. 1478 din 6 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost admis recursul, casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
În rejudecare, pricina a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială la data de 31 mai 2011, sub nr. 5029/2/2011.
Prin Decizia comercială nr. 311 din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respins apelul formulat de reclamanta T.M. împotriva sentinţei comerciale nr. 408/19 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul-intimat, apelanta-reclamantă a solicitat, în mod expres, obligarea acestuia la eliberarea unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3, în temeiul dispoziţiilor art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 sau, în subsidiar, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de un astfel de certificat. Ca situaţie de fapt, reclamanta a susţinut în cererea de chemare în judecată că, fiind unicul asociat şi administrator al SC C.I.E. SRL, societate înfiinţată în anul 1999, la cererea sa, societatea s-a dizolvat, prin încheierea judecătorului delegat nr. 7773 din 19 noiembrie 2001, dispunându-se atât dizolvarea cât şi radierea. Această situaţie de fapt însă, nu a fost dovedită în cauză, din probele administrate rezultând că societatea comercială a fost dizolvată cu titlu de sancţiune, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 314/2001, pentru nemajorarea obligatorie a capitalului social, şi nu a fost vorba de o dizolvare voluntară, respectiv prin voinţa asociatului unic, caz în care ar fi trebuit să existe o hotărâre în acest sens.
Art. 235 din Legea nr. 31/1990 reglementează situaţia specială a dizolvării unei societăţi comerciale prin voinţa asociaţilor, care se înţeleg şi în privinţa repartizării şi lichidării patrimoniului societăţii precum şi asupra modului de împărţire a activelor rămase după plata creditorilor. În acest caz special, în baza hotărârii asociaţilor referitoare la modul de împărţire între ei a activelor rămase, Oficiul Registrului Comerţului va elibera fiecărui asociat un certificat constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite.
În condiţiile în care în speţă, deşi apelanta reclamantă susţine, ca situaţie de fapt, că s-ar afla în ipoteza prevăzută de art. 235 din Legea nr. 31/1990, din probele administrate nu rezultă că ar exista o hotărâre a asociatului unic în sensul dizolvării societăţii şi trecerii bunului în patrimoniul asociatului unic, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că premisa juridică fiind alta decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată, nu sunt incidente dispoziţiile legale invocate de reclamantă, astfel încât pârâta nu poate fi obligată la eliberarea certificatului în temeiul art. 235 din Legea nr. 31/1990.
Prin motivele de apel, apelanta-reclamantă a înţeles să invoce o altă situaţie de fapt şi un alt temei în drept, respectiv dispoziţiile art. 237 alin. (8)-(10) din Legea nr. 31/1990, lucru nepermis potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, se susţine în apel, că trecerea imobilului în patrimoniul reclamantei-apelante s-a făcut prin efectul legii, respectiv art. 237 alin. (10) din Legea nr. 31/1990, fiind vorba de o societate comercială dizolvată fără lichidare. Instanţa de apel a reţinut însă că dacă în cauză ar fi incidente dispoziţiile legale invocate prin apel, de asemenea, pârâtul-intimat, Oficiul Registrului Comerţului, nu ar putea fi obligat să emită un certificat constatator al dreptului de proprietate în temeiul art. 235 alin. (4), iar în situaţia juridică reglementată de art. 237 nu se prevede nicio astfel de obligaţie în sarcina pârâtului intimat.
În privinţa criticii referitoare la faptul că în mod greşit prima instanţă nu a calificat corect cererea formulată de reclamantă, încălcând dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că aceasta este nefondată, instanţa fiind, într-adevăr, obligată să dea calificarea corectă unei cereri, însă în raport cu situaţia de fapt susţinută de reclamant prin cererea respectivă, şi nu după administrarea probelor, în raport cu situaţia de fapt dovedită în cauză.
Cu referire la conflictul legilor în timp, instanţa de apel a reţinut, pe de-o parte, că în speţă, nefiind dovedită premisa juridică reglementată de art. 235 din Legea nr. 31/1990, nu se pune sub nicio formă problema aplicării acestui text de lege, deoarece dizolvarea societăţii comerciale nu s-a produs ca urmare a deciziei unicului asociat.
Pe de altă parte, dizolvarea SC C.I.E. SRL s-a dispus în temeiul Legii nr. 314/2001 „pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale”, lege ce a avut un domeniu strict şi bine definit de reglementare, statuând asupra situaţiei juridice a societăţilor comerciale ce nu şi-au majorat capitalul social la nivelul legal minim, în termenul legal.
Legea nr. 360/2006 invocată de apelantă în apel, şi în considerarea căreia a apreciat că se pune problema conflictului de legi în timp, a modificat însă numai Legea nr. 359/2004 „privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice”, lege care şi ea statua asupra situaţiei juridice a societăţilor comerciale ce nu au efectuat preschimbarea certificatului de înmatriculare şi a celui de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare. Chiar dacă legiuitorul a prevăzut aceeaşi sancţiune, respectiv dizolvarea de drept, atât pentru nemajorarea capitalului social cât şi pentru nepreschimbarea certificatului de înmatriculare, câtă vreme a înţeles să prevadă reglementări distincte prin legi diferite pentru cele două situaţii, dispoziţiile legale speciale nu pot fi aplicate prin analogie unor situaţii ce pot fi apreciate ca fiind similare. Întrucât regimul juridic al dizolvării de drept a SC C.I.E. SRL este supus Legii speciale nr. 314/2001, nu au putut fi considerate ca fiind incidente în speţă dispoziţiile speciale ale Legii nr. 359/2004, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 360/2006.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta-recurentă T.M., aducându-i următoarele critici:
1. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea rolului său activ în aflarea adevărului, având în vedere că a făcut o greşită calificare cererii introductive, reclamanta-recurentă susţinând că nu a acţionat în calitate de reprezentant al societăţii radiate, ci în nume propriu.
2. Hotărârea recurată este dată cu încălcarea caracterului obligatorii al deciziei de casare cu trimitere, apreciind că era necesară suplimentarea probatorului administrat în cauză, în vederea stabilirii cu exactitate a situaţiei juridice a bunului respectiv.
3. Instanţa de apel a soluţionat în mod greşit conflictul legilor în timp.
La data radierii SC C.I.E. SRL, art. 7 din Legea nr. 314/2001 prevedea că bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acestora din Registrul Comerţului, le sunt aplicabile prevederile art. 477 C. civ.
Ulterior, prin modificări repetate, inclusiv prin Legea nr. 360/2006, articolul menţionat şi-a modificat conţinutul, stabilindu-se că bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice, după radierea acesteia, revine asociaţilor.
În cauză nu s-a stabilit nici dacă există sau nu un conflict de legi în timp, iar în cazul în care există, care era lega aplicabilă.
În ce priveşte statutul de bun abandonat recurenta-reclamantă a apreciat că regimul juridic aplicabil succesiunilor vacante este valabil şi în ce priveşte bunurile abandonate, astfel că este necesar să existe un act de voinţă al statului din care să rezulte că a preluat dreptul de proprietate asupra bunului abandonat.
Necesitatea obţinerii de către stat al unui titlu de proprietate rezultă şi din dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 14/2007.
Neexistând o manifestare de voinţă din partea statului, există un conflict de legi în timp, fiind posibilă intervenţia unei legi noi, cu dispoziţii diferite, faţă de cele în vigoare la momentul calificării bunului ca fiind abandonat.
În acest sens, reclamanta-recurentă susţine că de la apariţia Legii nr. 360/2006 vocaţia proprietăţii aparţine asociaţilor, fiind suprimat dreptul statului de a-şi manifesta dorinţa, în sensul aproprierii bunurilor considerate abandonate.
Se mai apreciază de către recurenta-reclamantă că trecerea în proprietatea privată a statului a unor bunuri aparţinând altor persoane juridice private, ca măsură sancţionatorie pentru neîndeplinirea unei obligaţii legale ce revene societăţii comerciale care a fost sancţionată cu dizolvarea societăţii de drept şi intrarea în lichidare, instituită prin art. 7 din Legea nr. 314/2001, echivalează cu o confiscare fiind contrară dispoziţiilor constituţionale stabilite prin art. 44 alin. (8) din Constituţie.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La data de 16 ianuarie 2012 intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Instanţa de apel a manifestat rol activ în aflarea adevărului, analizând cererea formulată de către reclamantă, în nume propriu, ţinând însă cont de calitatea acesteia de fost asociat unic al SC C.I.E. SRL, calitatea care nu este totuna cu cea de reprezentant legal a societăţii radiate.
2. Instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu respectarea deciziei de casare, analizând eventualitatea existenţei unui conflict de legi în timp, relativ la pricina dedusă judecăţii.
Chiar dacă a considerat că nu mai este necesară administrarea unui probatoriu suplimentar, a fost reanalizată cererea de chemare în judecată din perspectiva deciziei de casare.
3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reţinută.
Aşa după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, nu a stabilit cadrul procesual adecvat pentru a se putea discuta un eventual conflict de legi în timp, cu privire la regimul juridic aplicabil bunurilor abandonate.
Astfel, aceasta a chemat în judecată pe pârâtul O.N.R.C. Bucureşti, care nu poate avea calitate procesuală pasivă într-o astfel de cerere, aceasta putând-o avea doar statul, ca entitate centrală sau la nivelul unei unităţi administrativ teritoriale, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanta a schimbat temeiul de drept şi a invocat o altă situaţie de fapt, direct în apel, fapt nepermis de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, numai printr-o altă cerere de chemare în judecată formulată împotriva celui ce ar putea să pretindă un drept propriu asupra imobilului respectiv, în alt cadru procesual, s-ar putea discuta despre existenţa sau inexistenţa unei manifestări de voinţă din partea statului, în legătură cu imobilul respectiv şi, respectiv despre posibila intervenţie a unei legi noi, cu dispoziţii diferite faţă de cele în vigoare la momentul calificării bunului ca fiind abandonat.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta TIMOFEI MIHAELA împotriva deciziei nr. 311 din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI – a Comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 241/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 292/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
