ICCJ. Decizia nr. 292/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 292/2012
Dosar nr. 512/64/2010
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 21 iunie 2010 sub nr. 512/64/2010 pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, numitul P.G. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 170/2004 a Curţii de Apel Braşov, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Revizuentul a susţinut că înscrisul nou pe care se întemeiază, în conformitate cu dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., îl reprezintă adeverinţa nr. 355136 din 20 mai 2010 eliberată de S.P.C.L.E.P. Zărneşti potrivit căreia cartea de identitate aparţinând soţiei sale, în prezent decedată, cu seria BV nr. 103779 s-a eliberat la data de 11 august 2000 ca urmare a expirării celei anterioare seria DS 356614 eliberată la 1 decembrie 1998.
În susţinerea motivului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 8 C. proc. civ., revizuentul a învederat că a fost împiedicat să se prezinte la termen de avocatul care îl reprezenta.
Prin Decizia civilă nr. 133/ Ap din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Braşov a respins cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 170/2004 a Curţii de Apel Braşov, dispunându-se obligarea revizuentului la cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 lei în favoarea intimaţilor N.M. şi E.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de revizuire a constatat că prin Decizia a cărei revizuire s-a solicitat a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii P.G. şi P.I. împotriva sentinţei civile nr. 978/2003 a Judecătoriei Zărneşti.
Instanţa anterioară a reţinut că cele susţinute de revizuent cu titlu de motive de revizuire au fost invocate şi pe calea recursului formulat împotriva aceleiaşi decizii, recurs care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 453/2005 a Curţii de Apel Braşov.
În legătură cu incidenţa art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de revizuire a apreciat că adeverinţa nr. 35136 din 20 mai 2010 nu întruneşte cerinţele prevăzute de lege pentru a permite revizuirea deciziei instanţei de apel.
Acest înscris, deşi s-a constatat că este eliberat recent de către S.P.C.L.E.P. Zărneşti nu reprezintă un înscris nou în sensul ipotezei de revizuire analizate, nefiind reţinut de partea potrivnică şi nici nu a fost partea împiedicată de o împrejurarea mai presus de voinţa sa de a-l produce ca probă în dosarul de apel; pe de altă parte, el confirmă o situaţie de fapt existentă la momentul soluţionării cauzei de către instanţele de fond şi care nu schimbă cu nimic soluţia pronunţată.
Instanţa de revizuire a observat că aceste probe au fost produse în cauză şi la fond, reclamantul P.G. intenţionând să dovedească nevalabilitatea actului de vânzare cumpărare sub semnătură privată încheiat de soţia sa în 16 septembrie 2001 cu intimatul N.M. având ca obiect imobilul compus din casă şi teren situat în poiana Mărului nr. 724, pentru aceea că buletinul de identitate al soţiei sale, menţionat în contractul de vânzare cumpărare, era expirat.
În consecinţă, instanţa de revizuire a constatat că nu sunt întrunite cerinţele presupuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Referitor la ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 8 C. proc. civ., s-a constata că nici aceasta nu se verifică în cauză, întrucât nu s-a făcut dovada unei împiedicări dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii care să-l fi determinat pe revizuent să nu se prezinte în instanţă.
În plus, s-a constatat că la termenul din 25 februarie 2004, revizuentul a fost prezent în instanţă, fiind asistat de apărătorul său ales, termen la care a avut loc dezbaterea apelului pe fond.
Împotriva aceste decizii, revizuentul P.G. a formulat recurs.
Prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs, intimaţii N. au invocat excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi în soluţionarea recursului, având în vedere că împotriva deciziei supuse revizuirii s-a declarat recurs de către acelaşi reclamant P.G., recurs ce a fost soluţionat tot de Curtea de Apel Braşov.
Intimaţii au învederat că soluţionarea atât a apelului cât şi a recursului de către Curtea de Apel Braşov a fost posibilă datorită modificării normelor de competenţă prin OUG nr. 58/2003 care stabilea competenţa curţilor de apel în soluţionarea apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii (sens în care erau dispoziţiile art. 3 C. proc. civ.), iar competenţa soluţionării recursurilor revenea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum era modificat art. 299 C. proc. civ.
Intimaţii au mai arătat că, ulterior, prin OUG nr. 65/2004 şi Legea nr. 219/2005 de aprobare a OUG nr. 138/2000, s-a modificat din nou competenţa în sensul că apelurile declarate împotriva hotărârilor date de judecătorii sunt de competenţa tribunalului (art. 2 pct. 2 C. proc. civ., modificat), iar recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunal sunt de competenţa curţilor de apel (art. 282 modificat).
Pe de altă parte, art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 a prevăzut că: „Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei legi, sunt de competenţa curţilor de apel şi se trimit la curţile de apel".
În acelaşi timp, intimaţii fac referire şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 90/2006 prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a normei tranzitorii citate, al cărei efect era acela că aceeaşi instanţa urma să soluţioneze calea de atac împotriva propriei sale hotărâri.
S-a mai arătat că în cazul de faţă, Curtea de Apel Braşov a judecat, în compunerea prevăzută de lege, recursul împotriva propriei sale hotărâri, pronunţată în calea ordinară de atac a apelului, iar hotărârea pronunţată în apel a avut ca obiect o sentinţă pronunţată de judecătorie.
În acest context, intimaţii susţin că faţă de prevederile art. 328 alin. (1) C. proc. civ., recursul de faţă trebuie soluţionat de aceeaşi instanţă care a soluţionat recursul împotriva deciziei civile nr. 170/Ap/2004, decizie supusă revizuirii, respectiv, de Curtea de Apel Braşov, iar nu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte constată că este neîntemeiată excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, date fiind prevederile art. 299 alin. (2) C. proc. civ., care dispun că recursurile se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel.
Cum Decizia recurată este pronunţată în soluţionarea unei cereri de revizuire formulate împotriva unei decizii definitive (Decizia civilă nr. 170/ Ap din 3 martie 2004), este ea însăşi corespunzătoare unei decizii date în apel; pe de altă parte, art. 328 alin. (1) C. proc. civ., dispune: „Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă aceloraşi căi de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită."
Aşa fiind, în aplicarea textului anterior citat, reiese că şi hotărârea pronunţată în soluţionarea cererii de revizuire este susceptibilă de recurs, iar competenţa soluţionării recursului revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca instanţă imediat superioară Curţii de Apel Braşov care a pronunţat Decizia recurată, astfel cum dispune art. 299 alin. (2) C. proc. civ.
Contrar celor susţinute de intimaţi, textul de la art. 328 alin. (1) C. proc. civ., nu este o normă de competenţă, ci prevede doar calea de atac posibil a fi exercitată împotriva decizii date în revizuire.
Dreptul comun tranzitoriu în această materie (a căilor de atac şi termenelor în care acestea pot fi exercitate) este reprezentat de art. 725 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate, pe când în materia modificării normelor de competenţă pe parcursul soluţionării unui proces, regula este înscrisă în art. 725 alin. (2) C. proc. civ., care dispune că procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe.
De la cea din urmă regulă, uneori este posibil ca legea nouă de procedură să aibă dispoziţii tranzitorii proprii, derogatorii de la dreptul comun, cum a fost şi cazul art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 care a prevăzut că recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt de competenţa curţilor de apel, se trimit curţilor de apel.
Acesta este motivul pentru care Curtea de Apel Braşov a soluţionat atât apelul (prin Decizia a cărei revizuire s-a solicitat) cât şi recursul împotriva propriei decizii date în apel, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005, recursul se afla pe rolul Înaltei Curţi (dosar nr. 3603/2004), astfel încât a intrat sub incidenţa normei tranzitorii derogatorii menţionate, motiv pentru care a fost înaintat curţii de apel.
Normele tranzitorii guvernează tocmai situaţiile aflate în derulare la momentul adoptării noii legi de procedură, iar existenţa sau aplicabilitatea ei este una temporară, fiind deci limitată în timp, ceea ce înseamnă că ele îşi încetează incidenţa după epuizarea cauzelor pe care legea nouă le-a surprins în desfăşurare.
Ulterior, dreptul comun este cel care devine aplicabil, sens în care s-a făcut referire la dispoziţiile art. 299 alin. (2) C. proc. civ., care indică instanţa competentă în soluţionarea recursului.
Având în vedere cele redate, Înalta Curte va respinge excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului, analogia realizată de intimaţi fiind neavenită faţă de epuizarea situaţiei tranzitorii care a prilejuit soluţionarea apelului şi recursului de aceeaşi instanţă; or, recursul în cauza de faţă a fost formulat la data de 10 decembrie 2010, neaflându-se, aşadar pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie la data adoptării Legii nr. 219/2005.
Termenul pentru exercitarea căii de atac este cel prevăzut de art. 301 C. proc. civ., în absenţa unei dispoziţii legale derogatorii de la termenul de recurs de drept comun.
Înalta Curte, la termenul de azi, a invocat din oficiu excepţia tardivităţii recursului, având în vedere că recurentul, declarând calea de atac la data de 10 decembrie 2010, a depăşit termenul legal de 15 zile de la comunicarea deciziei pronunţate de curtea de apel.
Astfel, comunicarea deciziei instanţei de revizuire a avut loc la 23 noiembrie 2010, act de procedură ce îndeplineşte toate cerinţele legale prevăzute de art. 100 alin. (1) cu referire la art. 100 alin. (3) C. proc. civ., pentru a produce efecte valabile, şi, în consecinţă, pentru a declanşa curgerea termenului pentru formularea recursului.
Cum acest termen imperativ a fost depăşit, în aplicarea art. 103 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză a operat sancţiunea decăderii, astfel că, se va proceda la respingerea recursului ca tardiv declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului invocată de intimaţii N.M. şi N.E.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul revizuent P.G., împotriva deciziei civile nr. 133/ A din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 294/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2905/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
