ICCJ. Decizia nr. 153/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 153/2012
Dosar nr. 21695/3/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, din 21 septembrie 2009, sub nr. 21695/3/2009, reclamantul N.G. a chemat în judecată pe pârâtele P.M.B., prin P.G., I.P.M.B., prin P., şi A.N.R.P. pentru a fi obligate să emită decizie privind titlu de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflaţie, conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi la plata daunelor cominatorii pentru fiecare zi de întârziere până la data îndeplinirii obligaţiei.
Prin cererea completatoare de la termenul din 11 decembrie 2009, reclamantul a chemat în judecată şi C.C.S.D.
La data de 15 decembrie 2009, reclamantul a decedat, în proces fiind introdusă în calitate de legatară universală, conform certificatului de legatar nr. 4 din 27 ianuarie 2009 emis de B.N.P. M.M.E., numita N.V.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 340 din 12 martie 2010, a respins excepţiile tardivităţii formulării cererii precizatoare de la termenul din 11 decembrie 2009 şi a necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea cauzei, ca nefondate.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a I.P.M.B. şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acesta.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P.
A admis acţiunea în contradictoriu cu P.M.B., A.N.R.P. şi C.C.S.D.
A fost obligată pârâta C.C.S.D. să emită titlu de despăgubire, până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflaţie, pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 1000 mp şi construcţie demolată în suprafaţă construită desfăşurată de 387 m.p., imposibil de restituit în natură, conform dispoziţiei 10988 din 15 decembrie 2008 emisă de P.G.M.B., sub sancţiunea unor daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, calculate până la data aducerii la îndeplinire a obligaţiei de a face începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.
Cu privire la excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea cauzei, această excepţie a fost respinsă, ca nefondată, întrucât nu sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, şi anume atunci când se atacă deciziile adoptate de către C.C.S.D. în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale obligaţiei de a face, care atrag competenţa în primă instanţă a tribunalului în circumscripţia căruia îşi are sediul persoana notificată.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a admis cererea reclamantului aşa cum a fost formulată şi completată şi a obligat C.C.S.D. să emită titlul de despăgubire pentru imobilul teren în suprafaţă de 1000 m.p. şi construcţia demolată, situat în Bucureşti, Şoseaua Pipera, imposibil de restituit în natură contestatorului, potrivit art. 13 din Capitolul III al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâta A.N.R.P. şi C.C.S.D.
Prin Decizia nr. 604/ A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, s-au admis apelurile formulate de apelantele-pârâte, s-a anulat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru judecata în primă instanţă.
La pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
În explicitarea termenului de contencios administrativ, prin art. 2 alin. (1) lit. f) din aceeaşi lege, se stipulează că acesta vizează activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente, potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut, fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim.
Reclamantul pretinde că A.N.R.P. şi C.C.S.D. refuză să emită titlul de despăgubire pentru măsurile reparatorii acordate conform Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia 10988 din 15 decembrie 2008 a P.G.M.B.
Conform art. 3 lit. a) din Titlul VII – Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra S.R.
În acest sens, deciziile/dispoziţiile emise de unităţile deţinătoare, conţinând propuneri de acordare a despăgubirilor, se transmit împreună cu notificarea Secretariatului C.C.S.D. în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a acestora, astfel cum se prevede prin art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.
După evaluarea despăgubirilor, C.C.S.D. va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri [(art. 16 alin. (7) din aceeaşi lege)].
A.N.R.P. va emite, pe baza titlurilor de despăgubire emise de C.C.S.D., un titlu de conversie sau un titlu de plată.
Împotriva deciziilor adoptate de C.C.S.D. se pot formula plângeri conform art. 19 din aceeaşi lege, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar competenţa de soluţionare a acestora revine Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, art. 19 şi 20 din aceeaşi lege.
Conform prevederilor aceleiaşi legi, atât C.C.S.D., cât şi A.N.R.P. sunt organe centrale ale administraţiei de stat.
Este evident, astfel, că atât Decizia de despăgubire, cât şi titlul de plată emise de C.C.S.D. şi, respectiv, A.N.R.P., sunt acte emise de organe administrative în exercitarea atribuţiunilor lor, strict reglementate prin Titlul VII – Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Atât aceste acte, cât şi refuzul de emitere a acestora sunt supuse, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cât şi art. 19 şi 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, controlului contenciosului administrativ, respectiv Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantului, în speţă, a Curţii de Apel Bucureşti.
Jurisdicţia instanţei civile în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum este ea reglementată prin art. 26 alin. (3) din Lege, încetează după rămânerea definitivă a dispoziţiei prin care unitatea deţinătoare a soluţionat notificarea.
În speţă, nu ne aflăm în prezenţa unei contestaţii împotriva unei astfel de dispoziţii pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cum greşit a reţinut prima instanţă, ci în faza de punere în executare pe cale administrativă şi în condiţiile Legii nr. 247/2005 a deciziei emise de unitatea deţinătoare, rămasă definitivă.
Aşa fiind, constatând că prima instanţă s-a declarat competentă şi a judecat pricina în fond, cu încălcarea textelor de lege sus citate din legile speciale nr. 10/2001 şi 247/2005, precum şi ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ., în baza art. 297 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa de apel a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru judecata în primă instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.V., criticând-o pentru următoarele motive:
Emiterea deciziei privind titlul de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflaţie, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 se află în raport de subsidiaritate faţă de obligaţia emiterii dispoziţiei de acordare a despăgubirilor.
Cele două acte distincte sunt emise în baza unei proceduri speciale, instituite prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
În speţa de faţă, atât timp cât Decizia C.C.S.D. nu a fost emisă, nu poate fi angajată procedura contenciosului administrativ.
În condiţiile în care este pusă în discuţie legalitatea dispoziţiei nr. 10988 din 15 decembrie 2008 a P.G.M.B., instanţa de contencios administrativ nu este competentă să se pronunţe, competenţa aparţinând secţiei civile a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare.
Reclamantul nu a învestit C.C.S.D. printr-o cerere distinctă în vederea emiterii unui act administrativ, obligaţia de a face fiind instituită prin legea specială, actul de sesizare care constituie şi angajarea procedurii administrative fiind notificarea nr. 3015 din 26 aprilie 2001, ce face obiectul dosarul P.M.B.
Norma specială de procedură este supusă următoarelor două principii, ignorate de instanţa de apel, şi anume exceptio est strictissimae interpretationis şi ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, principii care nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Intimata I.P.M.B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi respingerea recursului, ca nefondat.
În ceea ce priveşte excepţia invocată mai sus, prezenta instanţă nu se poate pronunţa faţă de obiectul recursului, care pune în discuţie o excepţie prioritară faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, respectiv excepţia de necompetenţă materială a primei instanţe învestită cu soluţionarea cauzei şi care va fi analizată în cadrul prezentului recurs, urmând ca excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care va fi reiterată de partea interesată, să fie verificată de instanţa competentă material şi care este instanţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Analizând Decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie de competenţă, atunci când a considerat că instanţa competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată, în raport de obiectul ei, este Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar nu Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.
Astfel, reclamantul a învestit prima instanţă cu o cerere de obligare a pârâtelor sus-menţionate să emită titlul de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflaţie, conform dispoziţiei nr. 10988 din 15 decembrie 2008, invocând, în esenţă, refuzul pârâtelor de a emite un astfel de titlu.
Contrar susţinerilor recurentei, procedura instituită de Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării formulate de autorul său s-a finalizat prin emiterea dispoziţiei sus-menţionate, de către unitatea deţinătoare, astfel încât cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar nu este de competenţa în primă instanţă a secţiei civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, în condiţiile art. 26 alin. (3) din actul normativ enunţat.
De asemenea, chiar dacă faza ulterioară soluţionării notificării prin dispoziţie motivată a unităţii deţinătoare, în cadrul căreia se emite Decizia privind titlul de despăgubire, de către C.C.S.D., în condiţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, poate fi considerată o fază de executare a dispoziţiei, aşa cum a susţinut recurenta, aceasta nu înseamnă că instanţa competentă să dispună cu privire la pretenţiile reclamantei în acest sens este instanţa civilă.
Astfel, cum a reţinut în mod corect şi Curtea de Apel, pârâtele sunt autorităţi ale administraţiei publice centrale, însărcinate potrivit legii speciale (art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005) cu emiterea deciziei privind titlul de despăgubire (C.C.S.D.), ulterior, a titlului de conversie/de plată (A.N.R.P.), în funcţie de opţiunea solicitantului.
Potrivit art. 19 alin. (1) din aceeaşi lege, deciziile adoptate de către C.C.S.D. pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa de soluţionare a plângerii revenind, în primă instanţă, Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, conform art. 20 alin. (1) din aceeaşi lege.
Dacă Decizia privind titlul de despăgubire emisă de C.C.S.D. poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ sus arătată, conform principiului simetriei juridice, atunci şi refuzul de a emite o asemenea decizie aparţine aceleiaşi instanţe.
De asemenea, şi din perspectiva calităţii persoanelor (C.C.S.D., într-o primă fază), precum şi a naturii actului care se solicită a fi emis (Decizia privind titlul de despăgubire), sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, la care instanţa de apel a făcut în mod corect referire, reclamanta invocând ipoteza specifică acestui text de lege, şi anume nesoluţionarea în termenul legal ori refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim cu privire la emiterea unui act administrativ. Aceasta independent dacă reclamanta s-a adresat sau nu, în prealabil, instituţiei competente să emită decizie privind titlul de despăgubire, chestiune care nu influenţează competenţa instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentei, în prezenta cauză nu se mai pune în discuţie legalitatea dispoziţiei nr. 10988 din 15 decembrie 2008 emisă de P.G.M.B., iar litigiul de faţă nu reprezintă o contestaţie formulată în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece, aşa cum s-a arătat deja, procedura de soluţionare a notificării formulate de autorul său în legătură cu imobilul în litigiu a fost finalizată prin dispoziţia amintită.
Tocmai, în baza acestei dispoziţii, rămasă irevocabilă, este posibilă parcurgerea fazei ulterioare, reglementată de Legea nr. 247/2005 şi care are natură administrativă, toate nemulţumirile părţii în ceea ce priveşte actele specifice acestei faze putând fi valorificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ, deci şi pretenţiile supuse judecăţii în prezentul dosar.
Prin urmare, cererea de chemare în judecată nu vizează o simplă obligaţie de a face, prevăzută de legea specială în sarcina pârâtelor, care să fi atras competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei civile, ci obligarea unei autorităţi administrative publice centrale de a îndeplini o obligaţie în legătură cu un act administrativ, ceea ce determină, în caz de refuz, competenţa de soluţionare a cererii în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel în a cărei rază teritorială se află domiciliul reclamantului, în speţă, Curţii de Apel Bucureşti, secţia specializată.
Cum instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare, în cauză, a dispoziţiilor în materie de competenţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.V. împotriva deciziei nr. 604/ A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1599/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1320/2012. Civil → |
|---|
