ICCJ. Decizia nr. 2889/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2889/2012
Dosar nr. 8246/118/2010
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1552 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost admisă în parte acţiunea reclamantei B.P., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor fiind obligat la plata sumei de 2.500 euro în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta este moştenitoarea legală a defunctului său tată R.G., fiul lui A. şi D., care prin Sentinţa penală nr. 656/1952 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru fapta de a nu fi predat cotele către stat. Executarea a început odată cu arestarea, în 9 decembrie 1951, fiind liberat în 1954, un an mai târziu decedând datorită gravelor sechele suferite în timpul detenţiei.
Instanţa de fond a avut în vedere că aceste aspecte rezultă şi din referatul întocmit de către Comisia Raională, din cadrul Sfatului Popular al comunei Râmnic de Jos, raionul Istria, regiunea Constanţa unde se conchide asupra reîncadrării autorului R.G., fiul lui A. şi D., născut la data de 14 iulie 1879 în comuna Râmnic, regiunea Constanţa, din categoria de ";chiabur"; în categoria de ";mijlocaş";.
Faptul că autorul a fost supravegheat în continuare şi după momentul eliberării din Penitenciar, de către reprezentanţi ai miliţiei şi securităţii statului concentraţionar, rezultă din fişele de urmărire operativă eliberate de către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii CNSAS, ataşate la dosarul cauzei.
S-a conchis în sensul că autorul reclamantei a suferit în realitate o condamnare cu caracter politic în sensul art. l din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamanta, are calitatea de persoană îndreptăţită a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către autorul său, în condiţiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin dispoziţiile O.U.G. nr. 65/2010.
Instanţa de fond a mai arătat că prin plafonarea cuantumului despăgubirilor s-a urmărit de către legiuitor să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară celei avute anterior, ci aceea de a procura reclamantei satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat autorul său, respectiv o compensaţie acordată pentru prejudiciul moral.
S-a considerat că reclamanta este îndreptăţită la plata sumei de 2.500 euro reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de către autorul său, urmând însă a fi respinse celelalte pretenţii ca nefondate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa, cât şi reclamanta B.P., iar prin Decizia civilă nr. 237 din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa s-a admis apelul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, s-a schimbat în tot hotărârea primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
S-a respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinându-se următoarele considerente:
Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de a aborda condamnarea fostului regim nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul social.
Preluând în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 şi O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, noua lege a statuat însă adiţional şi asupra vocaţiei de a pretinde anumite ";compensaţii morale"; pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost aşadar repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieşit din recomandările normative internaţionale şi la care statul român a înţeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990.
Astfel, în Expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 s-a arătat că, ";în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit (...) pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist";.
Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
În considerarea acestor argumente, nu se va putea susţine că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi pe modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010, ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Sub un prim aspect, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
În al doilea rând, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină compensaţii, anume, are sau nu din perspectiva legii calitatea de ";victimă";.
Nu poate fi însă acceptată nici susţinerea potrivit căreia că apelanta-reclamantă ar fi dobândit ";o speranţă legitimă"; în obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie prin declararea textului ca fiind neconstituţional.
Curtea va reţine sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant - ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Slavov ş.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pine contra Cehiei).
Toate aceste considerente converg spre concluzia că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamanta a pretins acordarea sumei de 500.000 euro, invocând producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a bunicului său matern R.G., născut la 14 iulie 1879 în comuna Râmnic, fiul lui A. şi D. (iar nu a tatălui reclamantei cum greşit a stabilit instanţa de fond, care se numea D.S., după cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar), în condiţiile în care autorul său a decedat în anul 1955, când apelanta avea vârsta de 12 ani.
Considerentele mai sus-expuse tind însă spre concluzia că nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
Această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Curtea Constituţională a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
Or, în speţă, pornind de la afirmarea principiului sus-menţionat, este incontestabil că situaţia evocată nu prezumă de plano existenţa calităţii de victimă a apelantei reclamante, relevant fiind, din acest punct de vedere, restrângerea sferei persoanelor pe care legea le-a inclus în categoria celor îndreptăţiţi la despăgubiri pentru măsurile cu caracter politic, permiţând doar victimei şi soţului supravieţuitor (nu şi altor rude) să pretindă compensaţii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, şi aceasta întrucât în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, nu se poate prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Invocarea de către apelanta reclamantă a lipsei oricărei compensaţii personale ori a inexistenţei unei despăgubiri a autorului său la valoarea apreciată ca fiind rezonabilă şi justificată a daunelor morale pretinse prin prezenta acţiune (acesta decedând în perioada regimului totalitar), nu pot fi apreciate ca justificate, raţionale şi obiective, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor pe care le-a considerat victime ale regimului totalitar îndrituite să obţină astfel de compensaţii şi, în particular, soţului supravieţuitor, într-un cuantum limitat, stabilit prin actele normative menţionate.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii. Nu se poate porni de la o prezumţie absolută a vătămării prin însăşi instaurarea regimului comunist, câtă vreme acesta s-a derulat pe parcursul a peste 40 de ani, până în decembrie 1989, statul putând doar să recunoască şi să tindă la atenuarea consecinţelor negative ale măsurilor represive impuse în acea perioadă istorică unor anumite persoane, inclusiv prin alocarea unei părţi din buget pentru susţinerea financiară a acestui demers.
Or, în speţă este evident că descendentul de gradul II nu poate pretinde daune morale pentru suferinţele persoanei apreciate de lege ca fiind victimă, iar aspectele legate de modalitatea în care statul totalitar a procedat la arestarea şi condamnarea autorului apelantei nu deschid descendentului dreptul la o compensaţie materială a prejudiciului moral suportat de antecesorul său, decedat în anul 1955.
De altfel, însăşi Curtea Europeană a statuat că statul beneficiază de limite extinse în a determina, prin propria legislaţie vizând repararea prejudiciilor generate de sistemul comunist sau de naţionalizările abuzive făcute anterior trecerii la un regim democratic, care sunt persoanele care intră în această categorie, care sunt condiţiile de indemnizare şi cuantumul indemnizaţiilor cuvenite.
În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, nepoata defunctului nu are, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victimă a măsurii politice luate asupra bunicului său şi nu era îndreptăţită la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată, astfel cum s-a stabilit de instanţa de fond.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.P. solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea ei în sensul admiterii apelului său şi respingerii apelului pârâţilor.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel se susţine că instanţa de apel nu a examinat cauza în întregime în condiţiile în care antecesorul său a fost condamnat pe nedrept.
O altă critică vizează neincidenţa Deciziilor Curţii Constituţionale, ce au efecte doar pentru viitor, cu atât mai mult cu cât se invocă un drept câştigat raportat la hotărârea instanţei de fond.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";, că ";dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, ";instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamantului axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un ";bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de ";bun";, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât ";bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin ";o speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este ";o creanţă sub condiţie"; atunci când ";problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate";. De aceea, ";la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol"; (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece ";problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră";.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că ";o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Cauza Fernandez - Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de ";speranţă legitimă";, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţa nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de ";speranţă legitimă"; nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 18 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.P. împotriva Deciziei nr. 237/C din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2888/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2890/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
