ICCJ. Decizia nr. 2888/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2888/2012
Dosar nr. 3740/115/2010
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1854 din 10 noiembrie 2010, a respins acţiunea formulată de reclamanta F.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta a arătat că este fiica prizonierului de război din URSS, I.I., care a participat pe front în perioada 25 iulie 1942 - 12 mai 1944, cu Divizionul Tunuri de Munte, în grad de sergent. În perioada 12 mai 1944 - 1 noiembrie 1948, tatăl reclamantei, I.I., a fost prizonier în URSS, pentru că a luptat împotriva comunismului sovietic.
Tatăl reclamantei a decedat la data de 21 mai 2001, conform certificatului de deces nr. X eliberat de Primăria comunei Baia de Criş. Mama reclamantei, I.C., prima moştenitoare a lui I.I., a decedat la data de 7 iulie 2010.
Reclamanta este descendentă de grad I, în calitate de fiică, a defunctului I.I., decedat la 21 mai 2001, conform certificatului de deces aflat la dosar, care, pe perioada 25 iulie 1942 - 12 mai 1944, a luptat în al II-lea război mondial, iar în perioada 12 mai 1944 - 1 noiembrie 1948 a fost prizonier de război în URSS, conform adeverinţei din 27 octombrie 1992 emisă de Ministerul Apărării Naţionale, aflată la dosar.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic şi, după decesul acestor persoane, descendenţii, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate sau repunerea în drepturi în condiţiile în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi.
Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că tatăl reclamantei nu se află în niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 5, respectiv art. 1, 3, 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 221/2009.
Acesta nu a suferit nicio condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi nici nu a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în aceeaşi perioadă de timp.
Tatăl reclamantei a fost prizonier de război în perioada în perioada 12 mai 1944 - 1 noiembrie 1948.
Privarea de libertate suferită de tatăl reclamantei în perioada 12 mai 1944 - 1 noiembrie 1948 nu se datorează niciunei condamnări cu caracter politic şi niciunei măsuri administrative cu caracter politic, aşa cum sunt ele definite de Legea nr. 221/2009. De asemenea, perioada de timp în care tatăl reclamantei a fost prizonier de război nu este cuprinsă în perioada prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Măsura luată faţă de acesta s-a dispus în data de 12 mai 1944, fiind determinată de legile specifice războiului.
În aceste condiţii, s-a constatat că acţiunea reclamantei nu a întrunit condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a fi admisă.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 747 din 12 aprilie 2011 a respins apelul declarat de reclamanta F.C., împotriva Sentinţei civile nr. 1854 din 10 noiembrie 2010, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Tribunalul a analizat şi interpretat corect prevederile Legii nr. 221/2009, fiind corectă concluzia acestuia în sensul că prizonierii de război în U.R.S.S. nu intră sub incidenţa acestui act normativ, nici din punctul de vedere al autorităţii ce a dispus măsura restrictivă de drepturi, nici sub aspectul perioadei de incidenţă a legii.
Astfel, pentru a putea accede la beneficiul Legii nr. 221/2009, se cer a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiţii.
Prima dintre ele vizează existenţa unei condamnări penale sau măsuri administrative cu caracter politic. Chiar dacă am aprecia că tatăl reclamantei a fost supus unei astfel de măsuri administrative cu caracter politic, având ca obiect internarea într-un lagăr de prizonieri de război din U.R.S.S., nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, tatăl reclamantei a fost luat prizonier de către trupele sovietice, care se aflau în stare de război cu România la momentul la care tatăl reclamantei a fost luat captiv, respectiv la data de 12 mai 1944, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S.
Cu alte cuvinte, măsura internării într-un lagăr de prizonieri de război din U.R.S.S a cetăţenilor români, soldaţi în armata română, a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), autorităţile române neavând nicio contribuţie la această situaţie.
Chiar şi ulterior datei de 23 august 1945, când România a întors armele împotriva Germaniei, nu se poate reţine o poziţie de aliaţi în raport de U.R.S.S. În realitate, trupele de ocupaţie sovietice se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate.
Armistiţiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 că Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forte aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferită unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român, indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că ";O Comisie Aliată de Control va fi stabilită şi va prelua sarcina de punere în practică şi control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.";
În anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că ";Guvernul României şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control definite";, şi că această comisie îşi va avea sediul la Bucureşti.
Prin urmare, Curtea a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de prizonierii români de război anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a capturării lor de către armata U.R.S.S., indiferent că prizonierilor de război din U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Legea nr. 44/1994.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs reclamanta F.C., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În dezvoltarea criticii formulate reclamanta a arătat următoarele:
- Legiuitorul a instituit două componente ale satisfacţiei echitabile şi anume reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciu moral. În speţă condiţiile cauzale fiind asemănătoare, nu pot fi dislocate cele două forme de prejudiciu, urmând a se stabili gradul de despăgubire ce se cuvine celor prejudiciaţi.
Recursul declarat de reclamanta F.C. este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";, că ";dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, ";instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un ";bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de ";bun";, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât ";bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin ";o speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este ";o creanţă sub condiţie"; atunci când ";problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate";. De aceea, ";la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol"; (Cauza Caracas împotriva României - M. Of., nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece ";problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră";.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. l.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că ";o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de ";speranţă legitimă";, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţa nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de ";speranţă legitimă"; nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 31 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.C. împotriva Deciziei nr. 747 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2885/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2889/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
