ICCJ. Decizia nr. 2883/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2883/2012
Dosar nr. 1433/30/2010
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 1433 din 30 din 1 martie 2010, reclamantele P.M. şi C.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş, au solicitat constatarea caracterului politic al condamnării dispuse faţă de P.I. în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, condamnare care a avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, în raport de care reclamantele au calitatea de descendente de gradul I şi obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de 50.000 euro pentru fiecare an de privare de libertate şi persecuţie inumană şi degradantă, întemeiată pe motive politice, în total 100.000 euro.
Prin Sentinţa civilă nr. 2061 din 10 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 1433/30/2010, respingându-se excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de pârât, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţi, obligându-l pe pârât să plătească reclamantelor echivalentul în lei, la data plăţii efective, a sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat tatălui acestora, P.I.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Din actele depuse la dosar, a rezultat că tatăl reclamantelor a fost condamnat în perioada 10 iunie 1953 - 29 septembrie 1955 pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzute de art. 209 pct. II lit. f) C. pen., la 3 ani închisoare corecţională, prin Sentinţa penală nr. 391/1953 a Tribunalului Militar Timişoara.
Legea nr. 221/2009 cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare, cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum şi măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeaşi lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
În speţă, reclamanţii solicită să se constate caracterul politic al condamnării suferită de tatăl său în perioada 1953 - 1955, însă infracţiunea pentru care a fost condamnat rezultă din ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (2) lit. a) din lege, prin urmare aceasta constituie de drept condamnare cu caracter politic.
Context în care s-a considerat că nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiaşi art. 1 din Legii nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al condamnării petiţionarei, de vreme ce infracţiunea săvârşită de acesta se numără printre cele expres reglementate de lege.
Referitor la despăgubirile morale solicitate, având în vedere că, situaţia de speţă se circumscrie ipotezei particularizate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi cum dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanţii au optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din aceleiaşi lege, instanţa a apreciat că solicitarea reclamanţilor este întemeiată.
Legiuitorul nu a stabilit criterii de individualizare, însă prin O.U.G. nr. 62/2010 se stabileşte expres limita maximă de cuantificare a acestora, în funcţie de categoria de persoană îndreptăţită care se adresează instanţei.
Suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul, nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au declarat apel reclamantele P.M. şi C.M. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
Prin Decizia civilă nr. 772 din 14 aprilie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantele P.M. şi C.M.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Timiş împotriva aceleiaşi sentinţe şi rejudecând: a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamante împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Timiş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Motivul pentru care reclamantele nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010*.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantelor, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantele aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un ";bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute anterior, nu mai prezintă nicio relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanţi hotărârii primei instanţe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele P.M. şi C.M. pentru nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantele au arătat următoarele:
Privind incidenţa în cauza a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, respectiv neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a), teza întâi din Legea nr. 21/2009 faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată 1 martie 2010, decizia Curţii Constituţionale nu poate fi avută în vedere, întrucât o asemenea decizie nu poate retroactiva.
În speţă, prin decizia mai sus invocată au fost declarate neconstituţionale anumite prevederi din Legea nr. 221/2009 care însă, potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţia României, aceste dispoziţii îşi încetează efectele doar în termen de 45 zile de la publicare, dacă în acest termen ele nu sunt puse în concordanţă cu Constituţia. Pe durata acestui termen, dispoziţiile neconstituţionale fiind suspendate de drept, iar de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Aceasta normă constituie o punere în aplicare a principiului neretroactivităţii instituit de art. 15 al 2 din Constituţie.
Cu aplicare la cazul de faţă, caracterul neconstituţional al normelor legale, declarat în 21 octombrie 2010 nu poate produce efecte retroactive, acţiunea de faţă rămânând guvernată de normele de drept material în vigoare la data introducerii ei.
Ne aflăm aşadar, într-o situaţie în care legea nouă nu poate retroactiva, neputând fi aplicată acţiunilor introduse anterior. Astfel, din momentul introducerii acţiunii reclamanţilor, sub imperiul primei forme a legii s-a născut în patrimoniul subsemnaţilor un drept la despăgubiri, despăgubiri ce nu erau plafonate în niciun mod.
În acest sens a statuat însăşi Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prevăzând la pct. 4 din considerente, cu referire la aplicarea în timp a O.U.G. nr. 62/2010, faptul că noile dispoziţii modificatoare, fiind de drept material, au efect numai pentru viitor, respectiv pentru acţiunile care se depun ulterior intrării sale în vigoare.
S-a făcut trimitere în acest sens la cauza Blecic vs Croaţia, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În al doilea rând, tot ca urmare a unei interpretări şi aplicări greşite a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 şi a scopului acesteia, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora, instanţa a ajuns la concluzia că art. 5 lit. a) are scop identic cu cel prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală în cazul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Însă această motivare excede cadrului procesual al prezentei cauze, întrucât nu s-a solicitat şi nu s-a făcut dovada nici în primă instanţă, nici în apel că reclamantele beneficiază de indemnizaţiile stabilite prin Decretul nr. 118/1990.
În plus, Legea nr. 221/2009 are caracter de COMPLINIRE a acestui cadru legislativ, nu înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare, ci are ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări decăderea din drepturi sau degradarea militară; acordarea de despăgubiri.
De altfel, în cuprinsul Legii nr. 221/2009 se arată în mod expres că măsurile stabilite prin decretul anterior nu sunt afectate.
Instanţa omite că însăşi finalitatea instituirii acestei norme reparatorii a fost aceea de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Pronunţarea unei astfel de soluţii de către instanţa de apel constituie o încălcare a principiului egalităţii în drepturi (art. 1, 6 din Constituţie şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), creându-se situaţii discriminatorii în condiţiile în care subsemnaţii suntem privaţi de dreptul de a obţine despăgubiri echitabile raportat la suferinţele îndurate în timpul regimului comunist.
În considerarea celor expuse recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în tot şi pe fond admiterea acţiunii reclamantelor astfel cum a fost formulată.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, se poate observa că deşi recurentele-reclamante şi-au întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu prevederilor textelor menţionate.
Cauza va fi însă analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, prin criticile formulate, recurenţii reclamanţi au considerat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, ca urmare a greşitei aplicări a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Însă, problema care se cere a fi lămurită, este dacă speţei de faţă, îi sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Mai întâi, se constată că cererea reclamantelor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia adoptată pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantelor.
Cu privire la prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acestea au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of., nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of., nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.M. şi C.M. împotriva Deciziei nr. 772 din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2882/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2884/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
