ICCJ. Decizia nr. 2884/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2884/2012
Dosar nr. 1761/3/2010
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1606 din 25 octombrie 2010, a admis în parte cererea formulată de reclamantul l., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi pe cale de consecinţă: pârâtul a fost obligat către reclamant la plata sumei de 10.000 euro în echivalent lei calculat la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Conform adresei din 10 iunie 1991, emisă de Ministerul de Interne, I.C., născut la data de 10 aprilie 1951, în comuna Sacala, judeţul Timiş, fiul lui l. şi O., a fost dislocat la data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, împreună cu familia sa; prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 30 august 1955, acestora li s-au ridicat restricţiile domiciliare. I.O. este mama reclamantului I.C. şi a decedat la data de 17 februarie 1980.
Conform dispoziţiilor prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, dacă acestea au fost întemeiate pe Decizia nr. 200/1951 ale Ministerului Afacerilor Interne.
În raport de aceste dispoziţii legale, tribunalul a constatat că măsura ce a fost luată împotriva mamei reclamantului, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, cererea dedusă judecăţii fiind astfel încadrată în categoria celor prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
În aceste condiţii, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate, tribunalul a constatat că reclamantul, în calitate de descendent, respectiv în calitate de fiu al numitei I.O., este îndreptăţit să primească despăgubiri morale pentru prejudiciul moral pe care mama sa l-a suferit prin luarea împotriva sa a măsurii menţionate mai sus.
Tribunalul a reţinut că mama reclamantului a beneficiat de măsurile reparatorii, după anul 1990, conform Decretului-lege nr. 118/1990 şi că, prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, i-au fost cauzate autoarei reclamantului prejudicii materiale şi morale, fiindu-i încălcat dreptul la libertate, precum şi atributele ce ţin de onoare şi reputaţie. Cât priveşte însă cuantumul despăgubirilor solicitate, tribunalul a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. I alin. (1) lit. a) pct. 3 şi alin. (2.11), iar dispoziţiile prevăzute de art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 nu mai sunt aplicabile, întrucât au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
Tribunalul a considerat că suma de 250.000 euro, solicitată de reclamant este mult prea mare, nefiind justificată în raport de prejudiciul cauzat mamei acestuia.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 381A din 6 aprilie 3011 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant I.C., împotriva Sentinţei civile nr. 1606 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti.
A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi apelantul Ministerul Public de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe.
A schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţele de apel au reţinut următoarele:
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum era în vigoare la momentul înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Bucureşti, 19 ianuarie 2010: ";(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)";.
În timpul prezentului proces, prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of., nr. 62/30.06.2010, textul s-a modificat, după cum urmează: ";a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea;";.
Prin art. II din aceeaşi ordonanţă de urgenţă s-a prevăzut că: ";Dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă";.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale. Primul argument pe care se întemeiază această decizie este acela că anterior adoptării Legii nr. 221/2009, Statul Român a adoptat o serie de acte normative prin care s-au acordat drepturi, inclusiv băneşti, persoanelor persecutate în perioada comunistă, Curtea făcând referire concretă la prevederile art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990. În opinia Curţii Constituţionale, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată - adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea apreciază că despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Totodată, Curtea Constituţională a observat că dispoziţiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moştenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, ceea ce diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă. Prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii.
O altă cauză de neconstituţionalitate reţinută în motivarea acestei decizii este aceea că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 încalcă principii prevăzute într-o altă lege, respectiv Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă: unicitatea reglementării, evitarea paralelismelor, temeinicia fundamentării actului normativ, precizia şi claritatea normei juridice şi obligaţia Guvernului de a respecta normele de tehnică legislativă la redactarea proiectului de act normativ.
Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie: ";Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Alin. (4) al aceluiaşi articol al Legii fundamentale a Statului Român prevede că: ";Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor";.
În virtutea acestor prevederi, Curţii Constituţionale îi revine rolul de ";legislator";, fiind mai apropiată, din perspectiva efectelor deciziilor pe care le pronunţă, de organul legiuitor. Însă atribuţia de ";legislator"; pe care Curtea Constituţională o exercită potrivit menirii sale constituţionale funcţionează exclusiv în sens negativ, deoarece prin declararea neconstituţionalităţii reglementarea constatată ca fiind contrară Legii fundamentale ";îşi încetează efectele juridice"; (aşa cum prevede expressis verbis art. 147 alin. (1) din Constituţie), adică se desfiinţează, dispărând din câmpul juridic. Curtea Constituţională nu poate înlocui prevederea legală criticată cu alta, care să convină din punct de vedere constituţional, acest rol fiind rezervat, tot prin Constituţie, exclusiv puterii legiuitoare sau executive (atunci când aceasta exercită prin delegare atribuţii legislative).
Consecinţa declarării neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale este mai puternică decât cea produsă prin abrogare, deoarece, ca urmare a ";încetării efectelor juridice"; dispoziţia legală nu se mai aplică nici chiar situaţiilor juridice născute sub imperiul său, deoarece o lege neconstituţională nu poate avea niciun efect.
Aceasta este o concluzie care nu ar putea fi contestată din perspectiva dreptului intern, perspectivă care îndreptăţeşte susţinerea apelanţilor Statul Român şi Ministerul Public în sensul că la acest moment temeiul juridic al acţiunii formulate de reclamanţi a dispărut.
Chiar dacă Constituţia prevede în art. 20 că în situaţia în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile, potrivit principiului subsidiarităţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se substituie autorităţilor interne ale statelor pentru a reglementa care sunt cele mai bune mijloace de protecţie şi salvgardare a drepturilor prevăzute de Convenţie. Autorităţile interne şi în primul rând instanţele de judecată sunt chemate să interpreteze şi să aplice regulile procedurale şi substanţiale relevante din dreptul intern în aşa fel încât rezultatul interpretării şi aplicării legii interne să nu conducă la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Împotriva deciziei mai sus menţionată a declarat recurs reclamantul I.C., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., deoarece:
- Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 221/2009 care prevede posibilitatea acordării de daune morale, atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
- Constatarea Curţii Constituţionale în cuprinsul Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală.
- Au fost încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul protocol Adiţional la Convenţie Europene a Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, notificată de România prin Legea nr. 30/1994.
- în aprecierea cuantumului moral, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive.
Recursul declarat de reclamantul I.C., este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";, că ";dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, ";instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un ";bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de ";bun";, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât ";bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin ";o speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este ";o creanţă sub condiţie"; atunci când ";problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate";. De aceea, ";la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol"; (Cauza Caracas împotriva României - M. Of., nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece ";problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră";.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că ";o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de ";speranţă legitimă";, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de ";speranţă legitimă"; nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 31 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ce a fost invocat formal, nefiind invocate critici de natură a se circumscrie acestei teze.
Astfel, faţă de incidenţa dispoziţiilor Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite, celelalte motive de recurs nu mai comportă a fi analizate.
Cum în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.C. împotriva Deciziei nr. 38IA din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2883/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2885/2012. Civil → |
|---|
