ICCJ. Decizia nr. 2890/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2890/2012
Dosar nr. 10856/3/2010
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 2 martie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta S.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului, în temeiul Legii nr. 221/2009, la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul BNR de la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Prin Sentinţa civilă nr. 1530 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a dat eficienţă Deciziei nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010, prin care s-a declarat neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. (a) teza întâi din Legea nr. 221/2009. Astfel, tribunalul a apreciat că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, efectele art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa iniţială, cât şi în cea modificată potrivit O.U.G. nr. 62/2010, sunt suspendate timp de 45 de zile de la data publicării în M. Of. a deciziilor instanţei de control constituţional, ceea ce înseamnă că acestea nu se produc în intervalul de timp menţionat. Efectul suspendării constă în suprimarea temporară a acţiunii normei juridice, astfel încât aceasta nu poate produce efecte în cauză.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei, din cuprinsul notelor scrise, în sensul aplicării cu prioritate a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, tribunalul s-a raportat la motivarea deciziei de neconstituţionalitate, preluând argumentele pe care le-a reţinut instanţa constituţională, în sensul că nu poate exista decât o obligaţie ";morală"; a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, acordarea de despăgubiri pentru daune morale fiind lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept.
Apreciind că nu mai există un cadru legal în limitele căruia reclamanta să-şi poată organiza apărarea, dispărând temeiul de drept al pretenţiilor, reţinând că, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă există reglementări paralele (Decretul-lege nr. 118/1990, republicat şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001) la care reclamanta a apelat anterior prezentului demers procesual şi având în vedere şi aspectele deduse din jurisprudenţa instanţei europene, Tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta S.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului s-a arătat că, potrivit principiului neretroactivităţii legii şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, acţiunea trebuia soluţionată în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data formulării sale.
Apelanta-reclamantă a arătat că înţelege să-şi precizeze acţiunea în sensul de a se avea în vedere la soluţionarea cauzei următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Apelanta a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 5 parag. I al Convenţiei (privare nelegală de libertate), arătând că sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral şi fizic suferit pe perioada detenţiei nelegale.
S-a solicitat, în motivarea apelului, ca instanţa să facă aplicarea prevederilor art. 20 din Constituţia României, în sensul de a se constata că norma internă încalcă dispoziţiile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, astfel încât se impune aplicarea directă a reglementării internaţionale mai favorabile.
Prin notele scrise depuse la data de 12 aprilie 2011, apelanta a solicitat ca, la soluţionarea cauzei, să se aibă în vedere şi incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, în sensul existenţei în patrimoniul apelantei a unei speranţe legitime de despăgubire, bazată pe prevederea legală în vigoare la data promovării acţiunii şi jurisprudenţa constantă a instanţelor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. AOlA din 12 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligă pe pârât să plătească reclamantei suma de 10.000 Euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat prioritar lămurirea problemei legate de excepţia de ";inadmisibilitate"; la care a făcut referire prima instanţă. Astfel, s-a reţinut că la primul termen de judecată în faţa instanţei de fond (17 mai 2010), consilierul juridic, reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Acest aspect a fost consemnat în încheierea de şedinţă de la acea dată, fără a se menţiona şi motivarea acestei excepţii. De asemenea, pârâtul nu a formulat în scris argumentele în sprijinul excepţiei de inadmisibilitate. La acel moment nu se pronunţase încă Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, aşa încât, a reţinut instanţa de apel, excepţia de inadmisibilitate invocată de pârât nu avea nicio legătură cu problema constituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009. La acel termen, precum şi la termenul următor din 28 septembrie 2010, instanţa a prorogat discutarea acestei excepţii după administrarea probei cu înscrisuri.
La al treilea (şi ultimul) termen de judecată din 23 noiembrie 2010, s-a acordat cuvântul asupra excepţiei de inadmisibilitate, iar consilierul juridic al Ministerului Finanţelor Publice a pus concluzii în principal pe această excepţie (însă, din nou, din practicaua sentinţei nu rezultă care este motivul de inadmisibilitate), iar în subsidiar a invocat lipsa temeiului legal al cererii de chemare în judecată, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a rămas în pronunţare, atât asupra excepţiei inadmisibilităţii, cât şi pe fondul cauzei. S-a reţinut că prin dispozitivul sentinţei s-a respins acţiunea ca inadmisibilă, însă, în realitate, din considerente, a rezultat că prima instanţă a analizat pe fond acţiunea, sub aspectul temeiului de drept invocat de reclamantă, reţinând în final că acţiunea a rămas fără temei, în urma declarării neconstituţionalităţii textului care conferea dreptul la despăgubiri.
În această situaţie, instanţa de apel a apreciat că este necesar să procedeze, la analiza pe fond a cauzei, în raport de criticile din apel, iar în situaţia în care va constata că acţiunea are temei de drept, va pronunţa soluţia pe fond, pe baza probelor existente la dosar.
Pe fond, s-a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum era în vigoare la momentul înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Bucureşti, 2 martie 2010, confereau dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, să poată solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)";.
S-a mai reţinut că în timpul prezentului proces, prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, textul sus-menţionat s-a modificat în sensul plafonării despăgubirilor ce puteau fi acordate, aceste modificări urmând a se aplica şi proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă menţionate.
Referitor la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, s-a reţinut că această decizie fost pronunţată în ziua următoare celei în care s-a pronunţat Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
S-a mai reţinut că prin această decizie s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Ca urmare a publicării Decizie nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of. nr. 761/15.11.2010, pârâtul Statul Român a invocat ca motiv de respingere a acţiunii reclamantei faptul că acţiunea acesteia a rămas fără temei de drept, deoarece textul legal pe care s-a fundamentat a fost declarat neconstituţional.
S-a mai reţinut că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie: ";Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept";. Alin. 4 al aceluiaşi articol al Legii fundamentale a Statului Român prevede că: ";Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor";.
Consecinţa declarării neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale, apreciază instanţa de control, este mai puternică decât cea produsă prin abrogare, deoarece, ca urmare a ";încetării efectelor juridice"; dispoziţia legală nu se mai aplică nici chiar situaţiilor juridice născute sub imperiul său, deoarece o lege neconstituţională nu poate avea niciun efect.
Mai susţine curtea că această concluzie nu ar putea fi contestată din perspectiva dreptului intern, perspectivă care ar îndreptăţi susţinerea apelanţilor Statul Român şi Ministerul Public în sensul că la acest moment temeiul juridic al acţiunii formulate de reclamanţi a dispărut, însă tot din perspectivă constituţională, se arată că în măsura în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Aceste dispoziţii conferă pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, forţă juridică constituţională şi supralegislativă, ceea ce presupune că legea internă lato sensu (incluzând toate actele normative emise de organele statului sau actele care, deşi nu sunt emise de organele cu atribuţii legislative, se impun în ordinea juridică internă cu efect obligatoriu) trebuie interpretată şi aplicată în aşa fel încât să nu se aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În continuare instanţa de control, face o analiză de convenţionalitate a legii interne, în sensul unei cercetări în concret a împrejurării dacă modul în care legea este interpretată şi aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea Convenţiei.
După o analiză amplă şi argumentată a încălcărilor dispoziţiilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sus-menţionate, cu trimiteri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, curtea de apel a constatat că apelanta reclamantă se află în situaţia de a fi declanşat litigiul anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 din Convenţie, art. 1 din Primul Protocol adiţional, art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12, de către instanţa naţională, prima chemată să aplice Convenţia.
Astfel, pe fondul pretenţiilor, curtea a constatat că, prin probele administrate, reclamanta a dovedit că este îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat prin dislocarea din zona frontierei de vest (Tomnatic - Timiş) şi stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Mărculeşti - Ialomiţa.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor instanţa de control a avut în vedere lipsurile, suferinţele fizice şi psihice pe care reclamanta a fost nevoită să le îndure la o vârstă fragedă (12 ani), durata măsurii administrative (4 ani şi o lună), precum şi faptul că aceasta a beneficiat şi beneficiază şi în prezent de drepturile recunoscute prin Decretului-lege nr. 118/1990 şi a apreciat că suma de 10.000 euro este suficientă şi îndestulătoare pentru a atenua consecinţele pe care strămutarea a avut-o asupra reclamantei.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâtul.
Recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată arătând că este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, prevalându-se în drept de dispoziţiile art. 304 pct. (8) şi (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat, în esenţă, că decizia curţii de apel este criticabilă sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, considerând că soluţia instanţei de apel, la fel ca şi cea de la fond, este lipsită de orice temei legal, întrucât suma de 10.000 euro nu reprezintă o reparaţie echitabilă, compensatorie şi proporţională cu daunele morale suferite, în condiţiile în care instanţa recunoaşte că pentru o perioadă de 4 ani i-au fost încălcate abuziv anumite drepturi.
În aprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă.
Se mai susţine că legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Consideră că au fost încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, respectiv art. 6 şi 14 din Convenţie şi Rezoluţiile nr. 1096 din 1996 şi nr. 1481 din 2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia Adunării Generale ONU nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, practica judiciară comunitară în materie, art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 adiţional la Convenţie cu referire la noţiunea de ";bun"; şi de ";speranţă legitimă";, art. 6 Convenţie privind dreptul la un proces echitabil şi principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti (acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii).
Recurentul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat decizia curţii de apel pentru nelegalitate, prevalâdu-se de dispoziţiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâtul a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale cu nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prevederea legală, a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-şi de drept efectul pentru viitor.
Întrucât, susţine recurentul pârât, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, temeiul juridic al acţiunii care formează obiectul prezentului dosar nu mai există.
Prin Deciziile Curţii Constituţionale nu a fost creată o instituţie juridică nouă care să prevadă că noua situaţie juridică s-a născut şi din fapte anterioare intrării sale în vigoare şi, pe cale de consecinţă, ar conduce la aplicarea legii civile vechi, ci Curtea Constituţională doar a sancţionat inconsecvenţa legiuitorului dată de multitudinea actelor normative aflate în vigoare cu caracter reparatoriu.
Prin urmare, dispoziţiile legale nu au fost anulate printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca urmare a unor operaţiuni normale, a exercitării controlului de constituţionalitate, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei.
Este criticată hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul greşitei interpretări a noţiunii de ";speranţă legitimă"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţie. Sub acest aspect se susţine că în cauză nu se poate reţine existenţa unei ";speranţe legitime"; a reclamantei la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, în absenţa unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acesteia dreptul său de creanţă.
Se mai susţine că dispoziţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, conferă dreptul la despăgubiri morale doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, cum este măsura dislocării în speţă.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor arată că suma acordată drept daune morale, respectiv 10.000 euro, este exagerat de mare, impunându-se reaprecierea acesteia prin prisma analizei corecte a probelor şi nu prin raportare la prezumţii.
De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, sens în care se menţionează şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Konolos - hotărârea din 7 februarie 2008, Cauza Tara Lunga - hotărârea din 8 iulie 2008, Cauza Oancea - hotărârea din 29 iulie 2008, Cauza Dekany - hotărârea din 1 aprilie 2008).
Examinând decizia recurată, din perspectiva motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Preliminar, constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (8) C. proc. civ. a fost invocat de recurenta S.C. numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care această teză o prevede, în sensul că nu a indicat vreun act juridic, în înţelesul acestuia de negotium iuris, al cărui conţinut vădit neîndoielnic să fi fost interpretat greşit de instanţă, denaturându-i-se înţelesul.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă, prin care se recunoştea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune).
Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială şi succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior, şi contrar opiniei recurentei reclamante, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă, norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de recurs nu este de natură să încalce dreptul la un ";bun"; al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acesteia dreptul său de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv, la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 12 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În cauză, nu este fondată nici critica recurentei reclamante privind încălcarea art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta S.C. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit. Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În acest cadru normativ şi în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidenţă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of., nr. 789/07.11.2011, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., motiv peremptoriu, care face de prisos analizarea celorlalte critici formulate, în cauză, de ambele părţi, vizând cuantificarea despăgubirilor morale acordate de instanţa de apel şi care ar determina, în funcţie de interesele contrarii, majorarea, respectiv, diminuarea acestora.
În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, prin care se tinde a se demonstra că numai persoanele care au suportat condamnări politice sunt îndreptăţite la despăgubirile reglementate de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, nu şi persoanele cărora li s-au aplicat măsuri administrative, cum ar fi măsura dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, Înalta Curte găseşte necesar să sublinieze că acest aspect de legalitate a fost tranşat printr-o jurisprudenţă constantă a acestei instanţe, conform căreia sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 include ambele categorii de persoane, numai această interpretare răspunzând scopului iniţial al adoptării acestei legi de reparaţie, amendată prin controlul de constituţionalitate a posteriori.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 401A din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o va modifica, în sensul că va respinge apelul reclamantei S.C. împotriva Sentinţei nr. 1530 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 401A din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul reclamantei S.C. împotriva Sentinţei nr. 1530 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. împotriva aceleiaşi decizii recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2889/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2891/2012. Civil → |
|---|
