ICCJ. Decizia nr. 2898/2012. Civil. Nulitate act juridic. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 2898/2012

Dosar nr. 11892/2/2010

Şedinţa publică de la 30 mai 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta S.A.C.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele SC S.M.C. SA Bucureşti şi SC S.N.R.S. SRL Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce urma a se pronunţa în cauză să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat cu nr. 1372 din 12 septembrie 2008 a BNPA D.C. şi M.T., având ca obiect vânzarea unor imobile.

Reţinând că actele juridice referitoare la imobilele care fac obiectul contractului de vânzare - cumpărare au natură comercială, dat fiind şi faptul că aceste imobile constituie un element al fondului de comerţ al pârâtului fiind cuprins în masa acestuia, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei şi a trimis cauza spre competenţă soluţionare Secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti, aşa cum rezultă din încheierea de la 19 ianuarie 2009.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia insuficientei timbrări şi a anulat acţiunea ca insuficient timbrată, obligând-o pe reclamantă la plata sumei de 50.977,22 lei reprezentând cheltuieli de judecată către SC S.M.C. G.P. SRL şi 871.400 lei cu acelaşi titlu, către SC S.C.M. P.C. SA.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul fixat de instanţă, aşa cum rezultă din sentinţa comercială nr. 12584 din 6 noiembrie 2009.

Atât reclamanta cât şi pârâta SC S.C.M. P.C. SA au formulat apel împotriva sentinţei primei instanţe, care au fost soluţionate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 169 din 26 martie 2010, potrivit căreia a fost respins apelul reclamantei, fiind admis apelul pârâtei SC S.C.M. P.C. SA, în sensul schimbării în parte a sentinţei atacate şi obligării reclamantei la plata sumei de 84.232 lei cheltuieli de judecată, şi la plata sumei de 59.500 lei cheltuieli efectuate în apel.

Analizând apelul declarat de reclamantă, instanţa a reţinut că aceasta nu a achitat nici suma de 10 lei, taxă cu care a fost citată încă de la data introducerii acţiunii şi că, faptul ca ulterior nu a fost citată cu menţiunea de a achita taxa judiciară de timbru stabilită conform O.U.G. nr. 212/2008, după respingerea cererii de reexaminare, nu are relevanţă întrucât cunoaşterea cuantumului taxei judiciare de timbru rezultă din cererile ulterioare formulate de reclamantă vizând cuantumul taxei judiciare de timbru.

Constatând că pârâta a depus dovezile privind taxa judiciară de timbru în recurs, demonstrând că aceste cheltuieli nu au fost integral acordate, instanţa a admis apelul SC S.C.M. P.C. SA, obligând-o pe reclamantă să-i plătească suma de 84.232 lei cheltuieli de judecată.

De asemenea a obligat-o pe apelanta reclamantă la plata sumei de 59.500 lei cheltuieli de judecată în apel.

Reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, care prin decizia nr. 3041 din 29 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost admis, a fost casată decizia atacată şi trimisă cauza pentru rejudecarea apelurilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a constatat că nu poate exercita un control judiciar efectiv asupra deciziei atacate sub aspectul aplicării art. 274 C. proc. civ. deoarece instanţa de apel nu a procedat la o veritabilă analiza a cheltuielilor de judecată acordate, nefiind respectate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în contextul în care în cauză nu s-a plătit un onorariu de avocat unic, ci onorarii distincte, fiecare dintre pârâte beneficiind de asistenţă de specialitate din partea unuia sau mai multor avocaţi, cu referire la respectarea criteriilor legale pentru fiecare onorariu în parte şi mai mult decât atât nu s-a arătat în ce constau cheltuielile de judecată în cuantum de 59.500 lei.

Ca urmare a strămutării judecării cauzei la Curtea de Apel Ploieşti rejudecând apelul, această instanţă a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei SC S.C.M. P.C. SA,, a schimbat sentinţa, a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 84.232 lei cheltuieli de judecată, menţinând celelalte dispoziţii şi a respins cererea apelantei pârâte pentru acordarea cheltuielilor de judecată în rejudecarea apelului, după casare, aşa cum rezultă din decizia nr. 124 din 24 noiembrie 2011.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - prin decizia nr. 3041/2009 a stabilit fără echivoc faptul că, în mod corect, s-a dispus sancţionarea reclamantei conform art. 20 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte aplicarea art. 274 C. proc. civ. a apreciat că apărătorii părţilor cu care se judecă reclamanta apelantă şi-au desfăşurat activitatea în baza unui contract iar împuternicirile avocaţiale pentru care au primit sumele de bani cuvenite ca onorariu şi pentru care s-au depus chitanţe şi facturi sunt în deplină concordanţă cu Legea nr. 51/1995, neputând fi stânjenit sau controlat un contract încheiat între avocat şi client, instanţa nefiind în măsură să cenzureze, în sensul de a micşora cuantumul, faţă de valoarea litigiului, efortului şi volumului de muncă ridicat din partea avocaţilor, întrucât acesta a fost rezonabil, necesar şi real.

La data de 17 februarie 2012, reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel şi invocând art. 304 pct. 6, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la fond.

A arătat în cererea sa că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, încălcând dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. faţă de împrejurarea că nu a analizat că suma reprezentând cheltuielile de judecată acordate nu corespunde contractului de asistenţă juridică, instanţa neprocedând la o verificare amănunţită a documentelor care să justifice această sumă (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

A susţinut că instanţa a acordat cheltuieli nedovedite, neexistând dovezi în acest sens, dând mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 315 C. proc. civ. care prevede că îndrumările instanţei de recurs sunt obligatorii pentru judecata fondului, hotărârea fiind nelegală faţă de împrejurarea că decizia nu cuprinde motivele pentru care au fost acordate cheltuielile de judecată, instanţa neconformându-se îndrumările instanţei de recurs.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate de temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze când hotărârea atacată poate fi modificată şi anume când hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recursul vizând cea de-a doua ipoteză, cu referire la aplicarea greşită a art. 315 C. proc. civ.

In conformitate cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ. instanţa poate modifica hotărârea atacată dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Ca urmare acest text reglementează efectele casării în sensul obligativităţii pentru judecător a dezlegării date problemelor de drept în litigiu şi a necesităţii administrării probelor pentru lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei.

Ignorarea îndrumărilor instanţei de recurs determină situaţia casării hotărârii de către instanţa de trimitere.

Din analiza deciziei atacate şi a motivelor de recurs Înalta Curte constată că instanţa de trimitere nu s-a conformat îndrumărilor şi statuărilor în drept din decizia de casare, cu privire la plata onorariilor de avocaţi distincte, deoarece fiecare dintre pârâte a beneficiat de servicii de specialitate din partea unuia sau mai multor avocaţi, ceea ce impunea analizarea prin prisma dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. a fiecărui onorariu de avocat.

Analiza urma să aibă în vedere motivarea în fapt şi în drept a cheltuielilor de judecată în raport de solicitarea fiecăruia dintre pârâte, raportate la probatorii dar şi la dispoziţiile alin. (3) art. 274 C. proc. civ., individual pentru fiecare avocat, nu generic.

Instanţa de apel nu s-a conformat îndrumărilor deciziei de casare, mulţumindu-se a analiza cheltuielile de judecată, generic, raportându-se generic la facturi fiscale, chitanţe, ordine de plată, contracte de asistenţă, depuse la dosarul cauzei fără a argumenta în ce măsură aceste înscrisuri justifică cuantumul cheltuielilor de judecată şi fără a motiva plata onorariilor de avocat pentru fiecare în parte, distincte pentru fiecare avocat în parte, cu aplicarea art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Pentru aceste motive în temeiul art. 304 pct. 7 şi pct. 9, raportat la art. 315 C. proc. civ., recursul se va admite, se va casa decizia atacată şi se va trimite cauza spre soluţionarea apelului, aceleiaşi instanţei.

Celelalte motive de recurs invocate în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vor fi avute în vedere la judecata apelului de către instanţa căreia i se va trimite cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta S.A.C.L. împotriva deciziei nr. 124 din 24 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2898/2012. Civil. Nulitate act juridic. Recurs