ICCJ. Decizia nr. 3005/2012. Civil. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3005/2012
Dosar nr. 6507/2/2011
Şedinţa publică de la 1 iunie 2012
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin contestaţia la executare înregistrata iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 22 noiembrie 2007, sub nr. 8214/2/2007, contestatorul M.G. a chemat în judecată pe intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând să se constate că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silita, drept născut în puterea titlului executoriu - sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 pronunţată de către Judecătoria Sector 3 Bucureşti în dosarul nr. 7787/1998 şi să se respingă executarea silită ca fiind stinsă prin prescripţie.
In motivarea cererii sale, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 399 si urm. C. proc. civ., art. 38-40 din O.U.G. nr. 51/1998 şi art. 3, art. 7, art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, contestatorul a arătat că prin adresa nr. 13162 din 18 octombrie 2007, predată acestuia la 09 noiembrie 2007, A.V.A.S. i-a comunicat titlul executoriu sus-arătat şi a solicitat debitorului plata voluntară a sumei de 1.320.412,42 lei în termen de 5 zile de la primirea somaţiei, în caz contrar, urmând a se trece la executarea silită a averii sale.
Contestatorul a susţinut că executarea debitului său nu se poate încadra in dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998 republicata, aşa cum nici titlul executoriu nu face nicio referire la acest act normativ, temeiul răspunderii sale patrimoniale fiind conţinut de art. 998-999 C. civ. S-a arătat că demararea formalităţilor de executare silită sub auspiciile O.U.G. nr. 51/1998 este greşită, întrucât creanţa urmărită nefăcând parte din domeniul creanţelor neperformante, nu poate ii executată în acest fel, aşa cum nici termenul special de prescripţie aplicabil acestei categorii de creanţe nu poate fi considerat incident. In opinia contestatorului, creanţa A.V.A.S. este supusă termenului de prescripţie reglementat de Decretul nr. 167/1958, termen de 3 ani, împlinit la data primului act de executare.
Astfel, contestatorul a arătat că termenul general de prescripţie s-a împlinit la 07 octombrie 2007, astfel încât formalităţile executării acestui titlu începute la 09 noiembrie 2007 se situează în afara termenului general de prescripţie de 3 ani. In măsura în care instanţa va considera totuşi incident termenul special de prescripţie de 7 ani, reglementat de O.U.G. nr. 51/1998, trebuie considerat ca acesta a început sa curgă încă din 1998 - data scadenţei contractului de credit bancar, fiind împlinit la data primul act de executare.
Prin întâmpinarea depusă la 13 decembrie 2007, intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a solicitat respingerea contestaţiei la executare, ca nefondată.
Prin sentinţa comercială nr. 240 din 13 decembrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 8214/2/2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis contestaţia la executare, a constatat prescris dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită împotriva debitorului M.G., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 7787/1998, a dispus încetarea executării silite efectuate de A.V.A.S. împotriva debitorului M.G., în baza titlului sus-menţionat şi a fost respinsă ca nefondată cererea contestatorului având ca obiect obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs intimata A.V.A.S., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii contestaţiei la executare, ca nefondată.
Intimata a reiterat apărările formulate prin întâmpinare, subliniind faptul că din conţinutul titlului executoriu rezultă că instanţa penală a reţinut calitatea A.V.A.S. de parte civilă în baza contractului de cesiune de creanţă nr. 106147 din 24 iunie 1999 încheiat cu B.C.X., prin care s-a preluat creanţa neperformantă asupra debitorului cedat SC A.T.X. D.C. SRL. In aceste condiţii, executarea silită nu poate fi făcută decât în temeiul O.U.G. nr. 51/1998, cu aplicarea art. 13 alin. (5) conform cu care termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este de 7 ani.
Prin Decizia nr. 1879 din 16 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de A.V.A.S., a casat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea stabilirii pe deplin a împrejurărilor de fapt legate de natura juridică a creanţei pentru realizarea căreia s-a pornit executarea silită.
In conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că:
- instanţa de fond nu a analizat autoritatea de lucru judecat privitor la natura creanţei, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei penale;
- în consecinţă, instanţa de fond va trebui să cerceteze dacă A.V.A.S. a preluat atât o creanţă bancară neperformantă, cât şi o creanţă izvorâtă din sentinţa penală, în baza mai multor titluri, sau dacă are o singură creanţă constatată prin mai multe titluri şi care pot privi unul sau mai mulţi debitori împotriva cărora creditoarea se poate deopotrivă îndrepta.
In rejudecare după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 14 iulie 2011, sub nr. 6507/2/2011.
Analizând contestaţia în raport de motivele şi apărările invocate, precum şi înscrisurile de la dosar, în rejudecarea fondului. Curtea a reţinut următoarele:
In prealabil, în conformitate cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, a examinat considerentele relevante ale hotărârii penale ce constituie titlul executoriu, în vederea stabilirii naturii juridice a creanţei, astfel cum aceasta rezultă cu autoritate de lucru judecat.
In acest demers, Curtea a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 7787/1998, inculpatul M.G. a fost condamnat, alături de coinculpata C.A., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă continuată, constând în aceea că, în calitate de director adjunct al Sucursalei Lipscani a B.C.X., în perioada 1994-1995, şi-a îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu prin acordarea unor facilităţi bancare SC A.T.X.D.C. S.R.L.
Pe latura civilă, în cauză s-a constituit parte civilă B.C.X. SA, care la termenul din 16 noiembrie 1998 şi-a precizat cuantumul despăgubirilor solicitate, iar la data de 06 ianuarie 2000 AVAB a intervenit în cauză, comunicând instanţei că este succesoarea în drepturi a B.C.X. SA, ca urmare a fuziunii prin absorbţie a acesteia din urmă cu Banca Comercială Română.
În cursul procesului, la 23 aprilie 2001, A.V.A.S. s-a constituit parte civilă cu sumele ce reprezentau soldul contractului de cesiune nr. 106147/1999, prin care A.V.A.S. a preluat creanţa neperformantă a debitorului cedat SC A.T.X.D.C. S.R.L. cu o valoare nominală de 116.492.501,40 lei. La dosar s-au depus şi copii ale sentinţei nr. 115 din 13 octombrie 1997 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, prin care s-a admis acţiunea formulată de B.C.X. SA, iar SC A.T.X.D.C. S.R.L. a fost obligată să plătească băncii sumele reprezentând credite restante.
Cu privire la acţiunea civilă, instanţa penală a statuat în cuprinsul considerentele sale: „va admite doar în parte acţiunea civilă formulată de partea civila, având în vedere că inculpaţii răspund doar pentru prejudiciul cauzat prin acordarea facilitaţilor SC A.T.X. D.C. SRL în perioada 1994-noiembrie 1995, care echivalează cu debitul conturilor societăţii pana la data de 30.1 1.1995";, instanţa având în vedere adresa emisă de B.C.X. în dosarul de urmărire penală prin care se detaliază prejudiciul creat de cei doi inculpaţi, întrucât AVAB nu a depus la dosar decât situaţia debitului SC A.T.X.D.C. S.R.L., conform contractului de cesiune de creanţă. Instanţa penală a mai reţinut şi că „urmează să oblige pe inculpatul M.G. la contravaloarea în lei a sumei de 720.000 dolari SUA la data punerii în executare, sumă ce reprezintă prejudiciul creat de acesta ca urmare a aprobării cererilor de deschidere a acreditivelor la import, care a dus la achitarea sumelor la extern pe descoperit de cont, în contul de dolari al SC A.T.X.D.C. SRL";.
Prin urmare, Curtea a reţinut că, potrivit art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., prin hotărârea instanţei penale asupra acţiunii civile alăturate, au fost obligaţi cei doi inculpaţi la plata valorii prejudiciului produs B.C.X. prin infracţiune, iar nu în baza contractului de cesiune de creanţă nr. 106147/1999 încheiat între AVAB şi B.C.X. privind pe debitorul cedat SC A.T.X.D.C. S.R.L. Subrogarea A.V.A.S. în calitatea de parte civilă în procesul penal, deţinută iniţial de B.C.X., nu este efectul contractului de cesiune anterior menţionat, ci consecinţa actelor normative emise în procesul de preluare a B.C.X. de către B.C.R. (O.G. nr. 39 din 29 iulie 1999 publicată în M.Of. partea I nr. 363 din 30 iulie 1999 privind finalizarea procesului de restructurare a B.C.X. SA şi fuziunea prin absorbţie a acestei bănci cu B.C.R. SA), potrivit cărora A.V.A.B. se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile B.C.R. şi reprezintă statul în calitate de garant în toate procesele şi cererile în legătură cu angajamente, pretenţii, răspunderi izvorâte din activitatea B.C.X. până la radierea acesteia din registrul comerţului.
Raportul dintre B.C.X. şi inculpatul M.G. statuat prin Sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, are ca temei răspunderea delictuală a inculpatului pentru prejudiciul produs băncii prin infracţiunea de abuz în serviciu şi este distinct de raportul dintre B.C.X. şi debitoarea SC A.T.X.D.C. S.R.L. cu privire la rambursarea creditelor restante, raport ce a tăcut obiectul contractului de cesiune de creanţă nr. 106147/1999.
Că este aşa rezultă tară echivoc din chiar considerentele Deciziei penale nr. 1811/R din 08 octombrie 2004 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală, prin care sentinţa penală anterior menţionată a rămas definitivă, recursurile inculpaţilor fiind respinse. Astfel, la pagina 29 a deciziei (fila 49 dosar recurs ICCJ), instanţa penală a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că „obligarea inculpaţilor la despăgubiri se întemeiază pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, în timp ce SC A.T.X.D.C. SRL răspunde contractual pentru prejudiciul produs ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin convenţie";.
Creanţa neperformantă preluată de A.V.A.S. prin contractul de cesiune nr. 106147/1999, nu putea include prejudiciul produs prin infracţiune, a cărui existenţă şi întindere au fost stabilite abia prin sentinţa penală pronunţată la 20 decembrie 2003. In plus, în cadrul cesiunii, debitorul cedat este SC A.T.X.D.C. SRL, care răspunde pe temei contractual, în timp ce prin sentinţa penală a fost obligat inculpatul M.G. pentru săvârşirea unei fapte ilicite, răspunderea sa fiind de natură delictuală. Susţinerea intimatei A.V.A.S. potrivit căreia dreptul de a cere executarea silită a numitului M.G. are la bază contractul de cesiune de creanţa nr. 106147/1999 nu corespunde realităţii, întrucât în acest caz executarea nu poate fi îndreptată decât împotriva debitorului cedat şi în temeiul unui alt titlu de creanţă decât sentinţa penală.
În concluzie, Curtea a reţinut, în urma cercetării ordonate de instanţa de recurs, că A.V.A.S. a preluat atât o creanţă bancară neperformantă, cât şi o creanţă izvorâtă din sentinţa penală, în baza unor titluri distincte, cu regimuri juridice diferite.
Cele două raporturi juridice distincte sunt:
- unul în raport cu inculpaţii, statuat prin sentinţa penală, care are ca temei răspunderea pentru prejudiciul cauzat băncii prin săvârşirea delictului penal de abuz în serviciu şi care îşi are izvorul în reglementarea răspunderii civile delictuale;
- altul în raport cu debitorul cedat SC A.T.X.D.C. SRL pentru rambursarea creditelor restante, care a făcut obiectul contractului de cesiune de creanţă nr. 106147 din 24 iunie 1999, care are ca obiect cesionarea unei creanţe bancare neperformante, în sensul art. 3 din O.U.G. nr. 51/1998, cu regimul juridic stabilit de acest act normativ.
In sensul interpretării de mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 1172 din 24 martie 2010 (filele 117-128 dosar recurs), în dosarul nr. 8122/2/2007, având ca obiect contestaţia Ia executare formulată de coinculpata C.A., pentru aceleaşi motive vizând prescripţia executării silite. Cu acea ocazie, a fost analizat acelaşi titlu executoriu, respectiv Sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 7787/1998.
Interpretarea dată prin această hotărâre irevocabilă pronunţată de instanţa supremă, corespunzătoare efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, se impune în acest al doilea proces cu valoarea unei prezumţii legale absolute [art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.], fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.
Curtea a evocat dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 51/1998 care arată la lit. b) că sunt creanţe neperformante „creditele sau plasamentele, reprezentând principal şi dobânzi, acordate sau efectuate de bănci, clasificate în categoria ";îndoielnic"; sau ";pierdere";, după caz, potrivit reglementărilor emise de Banca Naţională a României în domeniul clasificării creditelor şi plasamentelor, constituirii, regularizării şi utilizării provizioanelor specifice de risc de credit"; si la lit. g) că sunt „creanţe comerciale asociate creanţelor preluate creanţele comerciale aparţinând unor debitori cedaţi asupra altor debitori cedaţi, preluaţi potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, care asigură activelor statului un grad sporit de recuperare";.
Cum creanţa constatată prin sentinţa penală şi valorificată de A.V.A.S. prin această executare silită nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de creanţe enumerate limitativ de art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 51/1998, rezultă că nu îi este aplicabil regimul special stabilit prin acest act normativ cu privire la executarea silită.
In sprijinul acestei concluzii sunt şi dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 51/1998, care enumera expres şi limitativ categoriile de debitori, or contestatorul nu se încadrează în vreuna dintre acestea.
Pe cale de consecinţă, dreptul de a cere executarea silită a acestei creanţe este supus dispoziţiilor de drept comun în materie, cuprinse în codul de procedură civilă - art. 405 alin. (1), potrivit cărora dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, termen care începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită. Aceasta întrucât art. 446 C. proc. pen. prevede că dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile se execută potrivit legii civile.
Fiind în discuţie o hotărâre penală, potrivit art. 415 C. proc. pen., aceasta a devenit executorie la data când a rămas definitivă. Iar potrivit art. 416 pct. 6 C. proc. pen., sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 a rămas definitivă la 08 octombrie 2004, la data pronunţării Deciziei penale nr. 1811/R/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală, prin care recursurile inculpaţilor au fost respinse.
Termenul de prescripţie a executării silite a început să curgă la 08 octombrie 2004, când hotărârea penală a devenit executorie, şi s-a împlinit la data de 08 octombrie 2007.
In cauza, somaţia de plată, intitulată „comunicarea titlului executoriu"; cu nr. 13162 - act care, potrivit art. 387 C. proc. civ. precede în mod necesar oricărui act de executare - a fost întocmită de către creditorul urmăritor la 18 octombrie 2007, după împlinirea termenului de prescripţie, în condiţiile în care împlinirea prescripţiei semnifică pierderea dreptului la executarea titlului, conform art. 405 alin. (3) C. proc. civ., iar formele de executare întreprinse sunt nule.
Apărările A.V.A.S. cu privire la întreruperea termenului de prescripţie, formulate în baza art. 16 din Decretul nr. 167/1958, au fost apreciate nefondate.
În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 162 din 18 noiembrie 2011, a admis contestaţia la executare formulată de contestatorul M.G. ; a constatat prescris dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită împotriva debitorului M.G., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 7787/1998 ; a anulat executarea silită începută împotriva debitorului M.G., în baza titlului susmenţionat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care a solicitata admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii contestaţiei la executare, ca ne fondată.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta solicitând în temeiul art. 304 C. proc. civ., analizarea cauzei sub toate aspectele care se impun.
Critici le recurentei au constatat în următoarele :
Recurenta arată că prin contractul de cesiune de creanţă nr. 106147 din 24 iunie 1999, încheiat de A.V.A.S cu B.C.X., a fost preluată creanţa menţionată în cuprinsul acestui contract. Urmare a încheierii acestui contract, A.V.A.S a intervenit în cauza penală, în calitate de parte civilă, iar instanţa penală, la termenul de judecată din data de 23 aprilie 2001, a reţinut că, constituirea de parte civilă a fost efectuată în baza contractului de cesiune. In consecinţă, din toate acestea rezultă că sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998, referitoare la preluarea unei creanţe neperformante.
Deci, arată recurenta creanţele neperformante au la bază contractul de cesiune nr. 106147/1999, pe de o parte şi pe de altă parte sentinţa penală nr. 1650/2003 a Judecătoriei Sectorului 3.
In ceea ce priveşte aceste înscrisuri, arată recurenta că ele reprezintă titluri executorii, astfel cum sunt definite de dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 51/1998.
Contractul de cesiune de creanţă a fost încheiat în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/1998, iar în mod greşit instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea termenului de 3 ani cu privire la dreptul A.V.A.S de a solicita executarea silită a creanţei, în condiţiile în care există dispoziţiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, care statuează asupra aplicabilităţii termenului de 7 ani.
In susţinerea acestei critici, arată că prin sentinţa penală, contestatorul a fost obligat să plătească A.V.A.S prejudiciul suferit de fosta B.C.X., prin încheierea contractului de credit cu SC A.T.X.D.C. SRL, prejudiciu preluat la datoria publică şi preluat de A.V.A.S în temeiul O.U.G. nr. 51/1998.
Termenul de prescripţie a început să curgă la data de 8 octombrie 2004, data rămânerii definitive a sentinţei penale, iar comunicarea titlului executoriu este făcută la data de 18 octombrie 2007, înăuntrul termenului de prescripţie de 7 ani.
Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivului de nelegalitate invocat, cât şi din perspectiva art. 3041 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
In prezentarea argumentelor Înaltei Curţi, care au condus la pronunţarea acestei soluţii, se va porni de la dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care au impus instanţei de casare, să stabilească împrejurările de fapt legate de natura juridică a creanţei pentru realizarea căreia s-a pornit executarea silită.
Din acest punct de vedere, instanţa de fond a analizat considerentele hotărârii penale, reprezentate de sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, reţinând că A.V.A.S, la data de 23 aprilie 2001, s-a constituit parte civilă, cu sumele reprezentând soldul contractului de cesiune nr. 106147/1999, prin care A.V.A.S a preluat creanţa neperformantă a debitorului cedat SC A.T.X.D.C. SRL, cu o valoare nominală de 116.492.501,40 lei.
Cu privire la latura civilă, a constatat instanţa de fond, instanţa penală a admis-o în parte, reţinând că inculpaţii M.G. şi C.A., răspund doar pentru prejudiciul cauzat prin acordarea facilităţilor SC A.T.X.D.C. SRL, respectiv au fost obligaţi la plata contravalorii în lei a sumei de 720.000 dolari SUA la data punerii în executare, prejudiciu care a fost stabilit prin sentinţa penală.
Revenind la criticile recurentei, prin care a susţinut că a intervenit în cauza penală, în calitate de parte civilă, constituirea de parte civilă fiind tăcută în baza sumelor ce reprezintă soldul contractului de cesiune, înalta Curte constată că deşi constituirea de parte civilă s-a tăcut pentru suma sus evocată, instanţa penală, în considerente, a arătat că cei doi inculpaţi au fost obligaţi la plata prejudiciului produs B.C.X. prin infracţiune, iar nu în baza contractului de cesiune de creanţă, astfel cum încearcă să demonstreze recurenta.
Pentru a reveni la critica de nelegalitate, legată de aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/1998 cauzei de faţă, Înalta Curte reaminteşte că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de contestaţia la executare pornită de M.G., prin care a solicitat să se constate prescripţia dreptului a cere executarea silită, drept născut în puterea titlului executoriu, reprezentat de sentinţa penală în discuţie.
Din acest punct de vedere, chestiunea de drept supusă analizei instanţei de recurs este reprezentată de necesitatea determinării naturii juridice a creanţei izvorâtă din sentinţa penală şi prin urmare legea aplicabilă acesteia.
Sub acest aspect, considerentele instanţei de fond sunt amplu argumentate, concluzia fiind corectă, în sensul că A.V.A.S a preluat atât o creanţă bancară neperfomantă, cât şi o creanţă izvorâtă din sentinţa penală, în baza unor titluri distincte, cu regimuri juridice diferite.
In ceea ce priveşte titlul executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 1650/2003 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, corect s-a reţinut că temeiul obligării inculpaţilor la despăgubiri este reprezentat de răspunderea civilă delictuală, care se întemeiază pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
In aceste condiţii, criticile recurentei, prin care susţine că executarea silită iniţiată împotriva contestatorului are la bază creanţele neperformante preluate de A.V.A.S de la fosta B.C.X., atât prin contractul de cesiune de creanţă, cât şi prin sentinţa penală nu pot fi primite, fiind demonstrată existenţa a două raporturi juridice distincte, unul în raport cu inculpatul şi altul în raport cu debitorul cedat SC A.T.X.D.C. SRL, ceea ce atrage regimuri juridice distincte.
In continuarea acestui raţionament, concluzia este în sensul de a preciza că titlul executoriu ce face obiectul executării silite iniţiate de A.V.A.S împotriva contestatorului M.G., nu se integrează domeniului de aplicare al O.U.G nr. 51/1998, respectiv nu se încadrează în categoria celor enumerate de art. 1 şi definite de art. 3 din actul normativ sus evocat.
In ceea ce priveşte aplicabilitatea cauzei de faţă a termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, astfel cum s-a demonstrat în cele anterior arătate, întrucât dreptul de a cere executarea silită nu se încadrează dispoziţiilor speciale ale ordonanţei evocată de recurentă, devin aplicabile dispoziţiile din dreptul comun, respectiv art. 405 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 446 C. proc. civ., ceea ce înseamnă pierderea dreptului la executare.
In finalul considerentelor, Înalta Curte constată că în raport de decizia nr. 1172 din 24 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin care a fost dezlegată aceeaşi problemă de drept suspusă judecăţii în prezenta cauză, astfel cum a remarcat şi instanţa de fond, această interpretare a instanţei supreme se impune în acest al doilea proces, cu puterea lucrului judecat.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI BUCUREŞTI împotriva sentinţei civile nr. 162 din 18 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2898/2012. Civil. Nulitate act juridic. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3139/2012. Civil → |
|---|
