ICCJ. Decizia nr. 2907/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții D.A. și D.Ș. au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata diferenței dintre prețul actualizat încasat și prețul de piață al imobilului din București, str. P., sector 1 (diferență evaluată la 600.000 RON).
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au cumpărat apartamentul menționat în baza Legii nr. 112/1995, la 17 ianuarie 1997. Că, ulterior, întreg imobilul în care este situat și acest apartament a fost revendicat de foștii proprietari, iar prin Decizia civilă nr. 588/A/l din 1 octombrie 2000 a Curții de Apel București (irevocabilă prin Decizia nr. 2414 din 30 martie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție) a fost admisă acțiunea. S-a mai arătat că, printr-un demers în justiție anterior reclamanții au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând restituirea prețului actualizat, acțiunea fiind admisă conform Sentinței civile nr. 2643 din 19 februarie 2007 a Judecătoriei sector 1.
Având în vedere că au fost evinși de foștii proprietari, reclamanții au susținut că sunt întrunite cerințele răspunderii pentru evicțiune, întemeindu-și în drept cererea pe disp. art. 1337 C. civ., art. 50 și următoarele din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Soluționând cauza, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a pronunțat Sentința civilă nr. 526 din 26 aprilie 2010, prin care a admis excepția dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acțiunea promovată este una prescriptibilă și că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel al rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii prin care s-a admis acțiunea ce a avut ca efect deposedarea cumpărătorului de bunul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
în speță, reclamanții au fost evinși ca urmare a soluției de admitere a acțiunii în revendicare, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2414 din 30 martie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât raportat la momentul pronunțării acestei din urmă hotărâri, promovarea prezentei acțiuni la 5 mai 2009, apare ca fiind în afara termenului de prescripție.
S-a apreciat totodată, că nu poate fi reținută drept cauză de întrerupere a termenului de prescripție introducerea acțiunii anterioare, referitoare la restituirea prețului actualizat, deoarece dreptul subiectiv dedus judecății în acel proces izvorăște dintr-un alt raport juridic.
Totodată, s-a considerat că dispozițiile Legii nr. 1/2009 - cu referire la art. 501alin. (1) introdus de acest act normativ în Legea nr. 10/2001 - nu pot valora cauză de repunere în termenul de prescripție.
Aceasta, deoarece de fiecare dată legiuitorul a prevăzut expres repunerea în termen a persoanelor cărora le este adresată norma juridică, ceea ce nu este cazul în privința actului normativ menționat.
Reclamanții au exercitat apel împotriva sentinței, susținând o greșită aplicare a dispozițiilor legale referitoare la prescripția extinctivă.
Prin Decizia civilă nr. 450/A din 2 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că prin Sentința civilă nr. 2634/2007 a Judecătoriei sector 1, reclamanților le-au fost acordate despăgubiri la nivelul prețului actualizat.
Ulterior acestei sentințe, prin Legea nr. 1/2009 a fost modificată Legea nr. 10/2001, introducându-se un nou text (art. 501) prin care persoanelor aflate în situația reclamanților - evinși de foștii proprietari - li s-a recunoscut dreptul de a cere, cu respectarea anumitor condiții, despăgubiri la valoarea de piață a imobilului de care au fost evinși.
Astfel fiind, s-a concluzionat că dreptul reclamanților de a cere despăgubiri s-a născut la momentul publicării Legii nr. 1/2009 și nu în anul 2005, așa încât cererea acestora a fost formulată în cadrul termenului general de prescripție de 3 ani.
Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a susținut următoarele aspecte de nelegalitate:
- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât nu conține răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate în cauză.
- Hotărârea este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), apreciind greșit că dreptul reclamanților de a cere despăgubiri la valoarea de piață a imobilului s-a născut la momentul publicării Legii nr. 1/2009.
Cererea reclamanților se întemeiază pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, fiind invocate disp. art. 1337 C. civ. și art. 501din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, iar în speță, evicțiunea s-a produs ca urmare a Deciziei nr. 2414 din 30 martie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Raportat la data pronunțării acestei hotărâri irevocabile, termenul de prescripție era împlinit la data promovării acțiunii, reclamanții neputând invoca drept cauză de repunere în termen apariția Legii nr. 1/2009.
Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând criticile deduse judecății înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Decizia din apel conține argumentele justificative ale soluției adoptate, nefiind date cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocate de recurent.
Astfel, problema de drept care s-a impus analizei, raportat la datele speței și la conținutul hotărârii de primă instanță, a fost cea a prescripției extinctive.
Or, acest aspect al litigiului este tranșat de instanța de apel, care indică, motivat, care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și de ce, în funcție de acest moment, el nu poate fi considerat ca împlinit, în speță, la data promovării prezentei acțiuni.
De altfel, invocând acest motiv de recurs, pârâtul arată în mod eronat că instanța nu ar fi dat "răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate", în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, singura problemă de drept care a trebuit analizată în apel a fost cea referitoare la instituția prescripției extinctive și incidența sau nu a acesteia în cauză.
- Aspectul de nelegalitate invocat cu referire la modalitatea în care s-a făcut aplicarea normelor vizând prescripția extinctivă este, de asemenea, nefondat.
Astfel, recurentul însuși arată că temei juridic al pretențiilor reclamanților l-au reprezentat, în afara dispozițiilor art. 1336 și următoarele C. civ., prevederile art. 501din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 1/2009.
Raportat la aceste din urmă dispoziții cuprinse în legea specială - care reglementează posibilitatea obținerii, în anumite condiții, a prețului de piață al imobilelor ce au făcut obiectul evicțiunii - nu se poate susține că dreptul la acțiune s-ar fi născut în anul 2005, când s-a produs deposedarea prin hotărâre irevocabilă.
în realitate, dispozițiile legale menționate reglementează un drept subiectiv nou, al cărui conținut este diferit de cel existent anterior în actul normativ special care permitea (conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001) obținerea doar a prețului actualizat.
Noua reglementare, adoptată prin Legea nr. 1/2009, nu a adus modificări doar în privința modalităților și a persoanei obligate la plata despăgubirilor, ci a dat conținut unui drept subiectiv inexistent anterior și ca atare, nesusceptibil de sancțiunea prescripției înainte de a avea existență juridică.
Contrar susținerii recurentului, prescripția nu putea începe să curgă din anul 2005, adică înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, întrucât prescripția nu curge înainte de nașterea dreptului și nu curge contra celui care nu poate acționa (contra non valentem agerre non currit praescriptio).
De aceea, în cauză nici nu se punea problema examinării vreunei cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive, având în vedere intervalul de timp scurs între momentul adoptării Legii nr. 1/2009 și cel al promovării acțiunii, care situează demersul reclamanților înăuntrul termenului de prescripție extinctivă.
în plus, în mod eronat recurentul-pârât susține, prin criticile formulate, că Legea nr. 1/2009 nu poate valora o repunere în termenul de prescripție extinctivă, întrucât instanța de apel nu a făcut o astfel de evaluare și interpretare, ci a reținut în mod corect că actul normativ menționat reprezintă în realitate, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție.
Față de toate considerentele expuse, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite nefondate, recursul a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2909/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2912/2012. Civil → |
|---|
