ICCJ. Decizia nr. 2912/2012. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 1487 din 20 octombrie 2010, a admis în parte cererea privind acordarea daunelor morale formulată de reclamanta B.E. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 3.000 euro, în echivalent lei la data plății, pentru măsura administrativă de schimbare din funcție, ca urmare a formulării unei cereri de emigrare în anul 1987. A disjuns restul cererilor formulate de reclamanta B.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu formarea unui nou dosar civil, în care a acordat termen pentru continuarea judecății la 19 ianuarie 2011, cu citare părți.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea introductivă de instanță, B.E. a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative aplicate prin Decizia nr. 1182 din 22 decembrie 1987 și să se acorde de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, despăgubiri morale, estimate la suma de 300.000 euro și despăgubiri materiale ca efect al acestei măsuri, constând în diferența de salariu și pensie ce i s-ar fi cuvenit, estimate la suma de 200.000 euro.
Tribunalul a constatat, în fapt, că prin Decizia nr. 1182/1987 emisă de Ministerul Geologiei - întreprinderea de Prospecțiuni, reclamanta a fost trecută din funcția de telexist la serviciul administrativ, cu o retribuție aferentă acestei funcții, la baza acestei decizii stând referatul întocmit de Serviciul Administrativ al întreprinderii, în care se recomanda înlocuirea reclamantei din funcția de telexist și curier pentru corespondență, cu motivarea că aceasta a făcut cerere de plecare definitivă din țară, astfel că nu mai poate rămâne în contact cu corespondența, majoritatea cu caracter secret și strict secret.
Din mențiunile efectuate în carnetul de muncă al reclamantei a rezultat că a fost încadrată ca femeie de serviciu, iar urmare a schimbării acesteia din funcție, prestigiul i-a scăzut, a fost izolată de restul colectivului, colegii ferindu-se să mai discute cu ea. De asemenea, veniturile lunare au fost diminuate, ceea ce a condus la scăderea nivelului de trai al reclamantei.
Tribunalul a mai reținut că, după cum rezultă din Adresa nr. 2879 din 2 iunie 2010 emisă de Casa de Pensii a Municipiului București - Casa Locală de Pensii a sectorului 4, reclamanta beneficiază de pensie stabilită în baza Legii nr. 189/2000 încă din anul 2002.
Cum obiectul Legii nr. 189/2000 l-a constituit "aprobarea O.G. nr. 105/1999 pentru modificarea și completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare", a rezultat că reclamantei i s-a recunoscut deja de către autoritățile de stat caracterul politic al sancțiunii administrative suferite, astfel încât respectivul capăt de cerere s-a privit ca fiind neîntemeiat și a fost respins în consecință.
Cât privește despăgubirile morale, tribunalul a reținut că prejudiciul moral nu poate fi cuantificat, însă situația de fapt constatată, dispozițiile legale, precum și percepția și consecințele asupra reclamantei pot constitui criterii de apreciere a cuantumului acestor despăgubiri.
întrucât, pe de o parte, reclamanta a primit o recunoaștere din partea statului român, cât și o pensie lunară, iar pe de altă parte, față de cuantumul solicitat, de 300.000 euro, considerat nu numai disproporționat dar chiar exagerat, tribunalul a apreciat că suma de 3.000 euro reprezintă o sumă rezonabilă capabilă să ofere o reparație echitabilă, pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă, în completarea celui care i s-a acordat deja.
în temeiul art. 165 C. proc. civ., tribunalul a disjuns capătul al doilea al cererii privind acordarea despăgubirilor materiale constatând că necesită administrarea unui probatoriu amplu, inclusiv o expertiză tehnică specialitatea contabilitate, cu formarea unui nou dosar civil.
Prin Decizia nr. 406 A din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtului la despăgubiri morale, ca nefondată. A menținut restul dispozițiilor sentinței.
Instanța de apel a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, constatându-se că acestea contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
A avut în vedere și faptul că instanța de contencios european nu a sancționat, sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 parag. 1 din Convenție, împrejurarea că în cursul procedurii interne, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor legale incidente în cauză.
în plus, curtea de apel a constatat că reclamanta a beneficiat de drepturile bănești reglementate de Legea nr. 189/2000, încasând o indemnizație indexată periodic.
împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs, întemeiat pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., B.C.G. și M.E.M., în calitate de persoane cu vocație la succesiunea defunctei B.E., solicitând admiterea acestuia și casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel.
Au invocat excepția lipsei capacității de folosință a reclamantei B.E., având în vedere faptul că la data judecării apelului aceasta era decedată.
Au făcut dovada în acest sens prin certificatul de deces seria DS nr. 226204 din care rezultă că data decesului este 13 aprilie 2011, în timp ce apelul a fost soluționat la 14 aprilie 2011.
Prevalându-se de dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. și având în vedere că persoanele fizice dobândesc capacitatea de folosință la momentul nașterii și o pierd odată cu moartea (art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954), recurentele au arătat că prin decesul reclamantei, survenit în ziua anterioară procesului, nu mai era respectată condiția cerută de lege pentru ca instanța să soluționeze corect procedural cauza, prin respectarea drepturilor tuturor părților în proces, situație în care devin incidente prevederile art. 243 alin. (1) pct. 1 din Cod, impunându-se prin urmare, suspendarea judecării cauzei până la momentul introducerii moștenitorilor.
Au apreciat totodată că nu poate fi imputat avocatului necunoașterea decesului reclamantei, respectiv faptul că nu a înștiințat instanța cu privire la acest aspect.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
La termenul de judecată a apelului, respectiv 14 aprilie 2011, când a fost pronunțată Decizia nr. 406 A, atacată cu prezentul recurs, la apelul nominal făcut în ședință publică, potrivit celor consemnate în practicaua hotărârii recurate, pentru intimata-reclamantă B.E., legal citată, s-a prezentat avocat Z.O., în calitate de apărător al părții, în baza împuternicirii avocațiale seria B 235351/2011 eliberată de Baroul București.
Apărătorului reclamantei i s-a acordat de către instanță cuvântul în combaterea motivelor celor două apeluri declarate în cauză, avocat Z.O. punând concluzii pe fond.
Potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ., părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, iar art. 71 din Cod stipulează că mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat, acesta dăinuind până la retragerea lui de către moștenitori.
Or, în speță, acest lucru nu s-a întâmplat, recurentele nefăcând dovada retragerii mandatului avocatului ales, care a fost prezent, după cum s-a arătat, la dezbaterile din apel și a pus concluzii pe fondul cauzei, astfel încât nu poate fi vorba de nerespectarea drepturilor tuturor părților din dosar, cum eronat susțin recurentele.
Prin urmare, având în vedere și prevederile art. 89 alin. (2) teza întâi C. proc. civ., conform cărora înfățișarea părții în instanță, în persoană sau prin mandatar, acoperă orice vicii de procedură, se constată că la termenul la care au avut loc dezbaterile în apel, procedura de citare a fost legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile legale menționate.
Mai mult, se reține că deși recurentele consideră că nu poate fi imputată apărătorului reclamantei B.E. necunoașterea survenirii decesului părții pe care o reprezintă și neînștiințarea instanței cu privire la respectivul aspect, acestea critică însă decizia pronunțată tocmai cu privire la soluționarea procesului în raport cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință.
Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2907/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1519/2012. Civil → |
|---|
