ICCJ. Decizia nr. 2919/2012. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul Timiș, secția civilă, prin Sentința nr. 2589/PI din 11 octombrie 2010 a admis în parte acțiunea civilă formulată de C.G. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei 10000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu, 5000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de V.D. și V.N., în calitate de descendentă de gr. I a acestora și 2500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de V.G. și V.P., în calitate de descendentă gr. II a acestora. A obligat pe pârât să-i plătească reclamantei 400 RON cheltuieli parțiale de judecată.
Analizând acțiunea reclamantei, în raport de probatoriul administrat și de cel legal în materie, s-a constatat de către tribunal că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, C.G. având calitatea de fostă deportată în Bărăgan și descendentă de gradul I, V.D. și V.N. (părinți), respectiv calitatea de descendentă de gradul II a defuncților V.G. și V.P. (bunici), persoanele menționate fiind strămutate în localitatea Pietroiu, conform adresei din 18 ianuarie 2001 a Ministerului Justiției, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantei 400 RON cheltuieli parțiale de judecată.
Prin Decizia nr. 738 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către Direcția generală a finanțelor publice Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de C.G.
în urma examinării sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, curtea a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului și ca neîntemeiat cel al reclamantei.
Astfel, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
în ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".
De asemenea, au fost constatate ca aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce a însemnat că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.
Această soluție s-a impus, chiar dacă pricina se afla în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentid), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluție s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
A reține argumentele reclamantei privind neretroactivitatea deciziei Curții Constituționale ar însemna să fie lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie, anterioară datei publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of., care ar putea constitui "bun" în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
în plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, s-a constatat că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparația acordată prin cele două componente (morală și materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau și persoanele antecesorilor reclamantei, astfel că și afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorilor, este mai redusă.
Față de considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamantei, apelul acesteia s-a privit a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acesteia, nu s-a impus reanalizarea prejudiciului moral suferit și a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantei nu i se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) pentru prejudiciul moral invocat.
De asemenea, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acesteia, faptul că tribunalul nu a avut în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 a fost constatat fără relevanță în soluția ce s-a se pronunțat. Decizia nr. 1.358/2010 a constatat neconstituționalitatea lit. a) a art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel că neconstituționalitatea ordonanței de urgență prin care s-a limitat cuantumul daunelor morale nu a mai prezentat relevanță, fiind abrogat temeiul de drept al acțiunii în pretenții.
Cu privire la nesoluționarea petitului privind daunele materiale, din cuprinsul hotărârii atacate, a rezultat că tribunalul nu s-a preocupat de acest aspect, însă apelanta nu a cerut desființarea cu trimitere spre rejudecare, iar, nici la prima instanță, nici la instanța de apel nu a propus și nu a administrat niciun fel de probe pentru dovedirea prejudiciului material pretins suferit, astfel că nu se impune reformarea hotărârii atacate cu privire la acest aspect, pretențiile sale nefiind dovedite, deși sarcina probei îi revenea, potrivit art. 1169 C. civ.
împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta C.G., întemeiat pe prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului propriu, cu consecința schimbării în parte a sentinței primei instanțe și a obligării pârâtului la acordarea despăgubirilor morale în cuantumul indicat prin cererea de chemare în judecată și a acelora materiale, în cuantumul indicat prin acțiune.
După ce a prezentat situația de fapt, recurenta a criticat decizia atacată, arătând că apelul propriu trebuia admis în raport de toate argumentele scrise și orale invocate.
A apreciat astfel că în cauza dedusă judecății trebuia făcută aplicarea prevederilor cuprinse în art. 20 din Constituție și a considerat că decizia Curții Constituționale nesocotește vădit dispozițiile art. 1 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
După cum s-a arătat în jurisprudența instanțelor de judecată, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că noțiunea de "bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție cuprinde și valori patrimoniale, inclusiv creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamanta poate pretinde cel puțin o "speranță legitimă" în exercitarea dreptului său.
Or, reclamanta în calitate de beneficiară a Legii nr. 221/2009 poate pretinde o "speranță legitimă" în privința realizării dreptului la despăgubire.
Pe de altă parte, neacordarea despăgubirilor pentru daune morale pe motiv că temeiul juridic al acestor cereri a fost declarat neconstituțional ar echivala cu aplicarea unui tratament diferit persoanelor îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, acest aspect fiind determinat de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor în cauză. Cu alte cuvinte, într-o atare situație, s-ar încălca principiul constituțional al egalității de tratament în fața legii.
De altfel, însăși Curtea Constituțională a invocat același principiu la momentul analizării constituționalității Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010.
A concluzionat că în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri pentru daunele morale, deși s-a constatat caracterul politic al condamnării/măsurii administrative abuzive a statului, s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult decât atât, recurenta a precizat că și în situația în care art. 5 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 221/2009 nu mai produce efecte juridice, cererile în justiție întemeiate pe acest text de lege sunt admisibile în virtutea prevederilor art. 998 - 999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Totodată, a arătat că în justificarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată trebuie analizate și aspectele legate de aplicarea legii civile (normelor de drept civil) în timp, respectiv principiul neretroactivității legii civile, consacrat de art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituție, conform căruia orice act normativ se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea acestuia în vigoare iar nu și situațiilor anterioare.
Așadar, recurenta a arătat că, în opinia sa, Decizia Curții Constituționale nr. 1.358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării sale, motivat și de faptul că la data introducerii cererii de chemare în judecată în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune, astfel că legea în vigoare la data promovării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului, sens în care s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea de 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația).
A menționat că pe de altă parte nu poate fi reținut nici argumentul conform căruia prin aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului moral, în contextul în care natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită de cea a drepturilor acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
A invocat în susținere și practica recentă a unor instanțe naționale în cauze similare.
în ceea ce privește despăgubirile materiale, recurenta a arătat că prin cererea introductivă de instanță a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului material suferit de familia sa urmare lipsei de folosință (pe întreaga perioadă a strămutării) a imobilelor aflate în proprietate, respectiv casa și terenul agricol, inclusiv a recoltei neculese.
A criticat decizia atacată, solicitând a se observa că a efectuat demersuri atât la Primăria Sângeorge cât și la Direcția Județeană Timiș a Arhivelor Naționale în vederea obținerii unei copii de pe înscrisuri care să ateste confiscarea bunurilor deținute de familia sa la momentul deportării însă i s-a comunicat faptul ca astfel de documente nu au fost identificate în arhive.
A considerat însă ca fiind cert și de notorietate prejudiciul produs în perioada strămutării deoarece imobilul a fost folosit pe nedrept, împotriva voinței familiei, de către stat, care, corelativ s-a bucurat și de folosința terenului arabil și de recolta aferentă.
Constatându-se încadrarea criticii referitoare la daunele materiale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., se reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.
După cum a constatat și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
în ceea ce privește motivele de recurs potrivit cărora beneficiază de despăgubiri potrivit dreptului comun (art. 998 - art. 999 C. civ.) și în situația declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acestea nu pot fi primite, în condițiile în care reclamanta a specificat expres că temeiul juridic al cererii sale îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 221/2009, iar în recurs, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. la care face trimitere art. 316 din Cod, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot face alte cereri noi.
Nu poate fi primită, nefiind întemeiată, nici critica privind daunele materiale.
Astfel, după cum a reținut și instanța de apel prin decizia atacată, reclamanta nu a administrat niciun fel de probe pentru dovedirea prejudiciului material pretins suferit, iar prin motivele de recurs, aceasta a confirmat aspectul că nu a făcut dovada pretențiilor sale, arătând că instituțiile cărora li s-a adresat în vederea obținerii unei copii de pe înscrisuri, care să ateste confiscarea bunurilor deținute de familia sa la momentul deportării, i-au comunicat faptul că astfel de documente nu au fost identificate în arhive.
Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2920/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2915/2012. Civil → |
|---|
