ICCJ. Decizia nr. 2915/2012. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, prin Sentința nr. 1775 din 18 octombrie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de A.I.A. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Dâmbovița și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a contravalorii în lei la cursul BNR din data plății efective a sumei de 7500 euro, din care 5000 euro reprezintă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea pronunțată prin Sentința penală nr. 102/1961 a Tribunalului Militar București și 2500 euro reprezintă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic. A obligat pe pârât la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin Sentința penală nr. 102 din 28 aprilie 1961 a Tribunalului Militar București, reclamantul a fost condamnat, în baza dispozițiilor art. 209 pct. 2 lit. a), art. 157,art. 64,art. 25 pct. 6, art. 158,art. 109 C. pen., la doi ani închisoare corecțională și trei ani interdicție corecțională, constând în suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 59 cu art. 58 pct. 2 - 4 C. pen., dispunându-se detenția preventivă de la 4 noiembrie 1959 până la 15 iulie 1960 și de la 30 decembrie 1960; că de la 30 decembrie 1960 până la 18 aprilie 1962, a executat restul de pedeapsă la care a fost condamnat și că respectiva condamnare pronunțată pentru o infracțiune dintre cele enumerate la art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 constituie de drept o condamnare cu caracter politic.
Tribunalul a mai reținut că prin Sentința nr. 378 din 23 martie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, Secția comercială și de contencios administrativ, irevocabilă prin respingerea recursului, în baza art. 1 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990, modificat prin Legea nr. 232/2006, s-a constatat că reclamantul are calitatea de persoană strămutată pentru o perioadă de 7 ani, 11 luni și 3 zile din comuna Dragodănești (Cândești) în comuna Tătărani și că reclamantul a beneficiat și beneficiază de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul menționatului decret.
Având în vedere cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea pronunțată prin Sentința penală nr. 102/1961 a Tribunalului Militar București cât și la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic constând în strămutarea sa din comuna Dragodănești (Cândești), județul Dâmbovița în comuna Tătărani, Priboiu, județul Dâmbovița.
în ce privește cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 5000 euro este îndestulătoare pentru a repara prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnarea pronunțată prin Sentința penală nr. 102/1961, ținând seama de durata relativ mică a pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative reduse produse în plan fizic, psihic și social de această condamnare, astfel cum a rezultat din depozițiile martorilor audiați în cauză.
Tribunalul a mai apreciat că suma de 2500 euro este îndestulătoare pentru a repara prejudiciul moral suferit ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic constând în strămutarea reclamantului din comuna Dragodănești (Cândești), județul Dâmbovița în comuna Tătărani, Priboiu, județul Dâmbovița, având în vedere durata aplicării măsurii, măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, faptul că reclamantul a fost strămutat la părinții săi ce locuiau în satul Priboiu, comuna Tătărani, la o distanță mică de casa unde a locuit inițial și împrejurarea că reclamantul nu a produs dovezi ale unor suferințe deosebite pe plan fizic sau social, altele decât cele inerente despărțirii de casa, moara și bunurile deținute înainte de condamnare.
Pentru considerentele mai sus expuse și având în vedere că acțiunea reclamantului de a primi despăgubiri pentru "tratamentele injuste din partea autorităților statului român pe care le-ar fi suportat în timpul regimului instaurat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989" și "suferințele sale, ulterioare perioadelor de arest pe care le-a executat, datorate politicii opresive și inumane a regimului comunist" nu a fost găsită fondată, întrucât supravegherea reclamantului de către securitate și suspendarea exercitării unor drepturi nu constituie măsuri administrative cu caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte cererea.
Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și de soluția de admitere în parte a acțiunii, tribunalul a admis cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de apărător.
Prin Decizia nr. 94 din 30 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului, ca nefondat. A admis apelurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Dâmbovița și Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale la 3000 euro din care 2500 pentru condamnarea politică și 500 euro pentru măsura administrativă cu caracter politic. A menținut restul dispozițiilor sentinței.
Având în vedere faptul că reprezentantul Ministerului Public, la acordarea cuvântului în fond, a declarat că susține numai critica vizând cuantumul daunelor morale, în condițiile în care și celelalte apeluri declarate s-au referit la aceeași problemă a valorii daunelor morale, instanța a procedat la analizarea lor concomitentă, răspunzându-le pe baza unor considerente comune.
S-a constatat că prin înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada că reclamantul a fost victima unei condamnări cu caracter politic, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, acesta fiind arestat în perioadele 4 noiembrie 1959 - 15 iulie 1960 și 30 decembrie 1960 - 18 aprilie 1962. Totodată s-a reținut că pentru o perioadă de 7 ani, 11 luni și 3 zile, s-a constatat prin Sentința civilă nr. 378 din 23 martie 2010 a Tribunalului Dâmbovița că reclamantul are calitate de persoană strămutată din comuna Cândești în comuna Tătărani, la părinții săi.
Așa cum a reieșit din depozițiile martorilor audiați, regimul de viață din penitenciar și-a pus amprenta asupra stării de sănătate a reclamantului, iar la întoarcerea sa acasă, acesta a trebuit să suporte lipsuri materiale datorită preluării averii și strămutării în altă localitate și persecuții din partea autorităților locale, fiind totodată evitat de vecini datorită trecutului său.
Este de necontestat că măsura în sine atât a arestării, cât și a strămutării a determinat o atingere a drepturilor fundamentale ale acestuia privind viața, libertatea, producându-i suferințe de ordin fizic și psihic.
Suferințele de ordin moral nu pot fi apreciate și cuantificate pe baza unor criterii exacte pentru că ele țin intrinsec de personalitatea expusă măsurii și de fiecare caz în parte, iar ceea ce trebuie evaluat în această situație este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, ținând cont de importanța valorii morale lezate.
Având în vedere intensitatea cu care reclamantul a perceput măsura arestării, condamnării și cea a strămutării (durata acestor măsuri), consecințele negative pe care acestea le-au produs pe plan fizic, social și psihic asupra sa, intervalul de timp scurs de la acea dată și până în prezent (aproape 50 de ani), faptul că a beneficiat și beneficiază în continuare de măsuri reparatorii și în baza Decretului-lege nr. 118/1990, curtea a apreciat că se justifică acordarea unor daune morale pentru prejudiciul moral suferit în valoare de 3000 euro, din care 2500 euro pentru măsura condamnării și 500 euro pentru strămutare.
Stabilirea acestui cuantum nu a presupus evaluarea "prețului" suferințelor psihice ale reclamantului, ci a însemnat o apreciere multilaterală a consecințelor negative pe care le-au avut asupra sa arestarea și strămutarea, a implicațiilor ulterioare ale acestora pe toate planurile sociale.
Raportat la argumentele expuse anterior, instanța a considerat că suma de 3000 euro acordată cu titlu de daune morale este de natură să îi asigure o satisfacție de ordin moral pentru suferințele suportate ca urmare a privării de libertate și strămutării, având în vedere totodată, împrejurarea că, pe această cale, nu se urmărește repunerea părții în situația anterioară și îmbogățirea fără just temei și se respectă limita de rezonabilitate impusă de legislația națională și cea comunitară.
Cu privire la posibilitatea acordării acestor daune, s-a făcut precizarea că deși au fost declarate ca fiind neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) litera a teza I din Legea nr. 221/2010, o atare situație nu înseamnă că se impune respingerea cererii de chemare în judecată.
Referitor la efectele Deciziei nr. 1.358/2010 asupra acțiunii de față, s-a constatat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, s-a stabilit că "efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională."
în speța dedusă judecății, s-a reținut că existența Deciziei nr. 1.358/2010 nu împiedică acordarea daunelor morale, întrucât la momentul introducerii acțiunii, art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 stabilea dreptul persoanelor care au fost victimele unor condamnări cu caracter politic sau moștenitorilor lor de a beneficia de daune morale, dispozițiile acestui text urmând să fie avute în vedere la pronunțarea hotărârii pentru considerentele expuse în precedent.
Pe de altă parte, dacă s-ar considera că dispozițiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-ar aplica și acțiunii de față, introdusă înainte de publicarea în M. Of. a Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivității legii civile, ci și principiul nediscriminării cetățenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamantul și pârâtul.
Prin motivele de recurs, reclamantul A.I.A. a solicitat admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate, în sensul majorării despăgubirilor la suma de 50.000 euro.
A arătat că hotărârea este lipsită de temei legal întrucât reducerea cuantumului daunelor morale s-a făcut fără nicio argumentație în drept.
A precizat că a documentat și probat, atât prin documente cât și declarații de martor, suferințele îndurate, fiind indubitabil că i-au fost lezate valori morale, că i-a fost afectată situația familială, precum și posibilitatea de a contribui material și spiritual la creșterea și educarea copiilor, prin reducerea inițială la limita subzistenței efective, că i s-a adus atingere onoarei și demnității sale.
A menționat că este adevărat că suferințele individuale nu pot fi cuantificate, că instanța este cea care trebuie să aprecieze în aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009, care nu trebuie să reprezinte ocazia unor îmbogățiri fără justă cauză, însă a considerat că suma solicitată este una rezonabilă, în condițiile în care, în afară de indemnizația lunară oferită în baza Decretului-lege nr. 118/1990, nu a beneficiat de nicio altă măsură reparatorie.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice Dâmbovița, prin motivele de recurs, întemeiate pe pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia, desființarea deciziei atacate, iar pe fond, respingerea acțiunii.
A arătat că pentru ca instanța să poată aplica criteriile referitoare la consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, la importanța valorilor lezate și la măsura în care au fost lezate, în stabilirea cuantumului daunelor morale este nevoie ca cel care pretinde respectivele daune să producă un minim de argumente sau indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate.
Pe lângă gravitatea prejudiciului moral, recurentul a precizat că trebuie avut în vedere și criteriul echității, astfel încât cuantumul trebuie să asigure efectiv o compensare suficientă, dar nu exagerată a prejudiciului cauzat.
A făcut cunoscut că practica Curții Europene a Drepturilor Omului cunoaște și alte forme de satisfacție, statuând uneori că și constatarea violării prevederilor Convenției constituie în sine o recompensă suficientă și echitabilă.
Recursul reclamantului este nefondat, iar al pârâtului este fondat, prin prisma motivului de ordine publică pus în dezbatere la termenul din 2 mai 2012.
Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
în raport de cele de mai sus, motivele de recurs referitoare la criteriile care trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale nu mai prezintă relevanță în soluționarea cauzei.
Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis recursul declarat de pârât, s-a modificat în parte decizia atacată, în sensul că urmare admiterii apelurilor pârâtului și Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, s-a schimbat în tot sentința tribunalului și s-a respins cererea de chemare în judecată, păstrându-se celelalte dispoziții ale deciziei și s-a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2919/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2909/2012. Civil → |
|---|
