ICCJ. Decizia nr. 2937/2012. Civil. Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2937/2012
Dosar nr. 23433/3/2009
Şedinţa publică de la 31 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2004 din 16 decembrie 2010 a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul C.I. şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta SC G.I. SRL Bucureşti în contradictoriu cu pârâţii C.I. şi C.I.A.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut, că prin întâmpinarea depusă la data de 21 aprilie 2010, pârâtul C.I. a cerut respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar în şedinţa din 30 iunie 2010 a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
În cauză, dreptul valorificat de reclamant este dreptul de creanţă reprezentat de dreptul de a cumpăra imobilul în litigiu de la pârâţi, drept despre care reclamantul susţine că izvorăşte din actul juridic constatat prin convenţia denumită chitanţă încheiată între C.I. şi G.C.F. la data de 27 aprilie 2004 şi dobândit prin contractul de cesiune din data de 9 martie 2009, atestat de avocat G.D.
Dreptul de creanţă invocat de reclamantă este unul supus prescripţiei extinctive, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, iar termenul de prescripţiei este cel general de 3 ani.
Nu a fost primită susţinerea reclamantei că începutul curgerii termenului de prescripţie este reprezentat de data de 1 noiembrie 2006 aceasta fiind singura dată la care cedentul de la care a dobândit reclamanta cunoştea despre dobândirea terenurilor în litigiu de pârâţi. Dreptul subiectiv invocat de aceasta nu a fost afectat de vreun termen suspensiv sau de vreo condiţie suspensivă. Astfel, din convenţia respectivă constatată prin înscrisul sub semnătură privată nu rezultă că părţile actului respectiv au înţeles să afecteze de vreuna din aceste modalităţi obligaţiile asumate prin acel act. Înscrisul respectiv atestă că C.I. a primit suma de 60.000 dolari S.U.A. de la G.C.F., „sumă necesară cumpărării dreptului de proprietate litigios de la dl. L.M. pentru proprietatea din strada G., restul de 60.000 dolari S.U.A. urmând să fie achitaţi personal de C.I., aşa încât proprietatea să revină 50%-50% atât lui C.I., cât şi lui G.C.F.
Prin urmare, în privinţa începutului prescripţiei, pretinsei obligaţii de a vinde lui G.C. cota de 50% din terenurile din Bucureşti, Intrarea G., sector 1 şi Bd. I.H., sector 1, îi este aplicabilă dispoziţia art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune";. În speţă, această dată a fost data de 27 aprilie 2004, data încheierii pretinsului antecontract de vânzare-cumpărare. Faţă de această dată, s-a constatat că dreptul material la acţiune s-a prescris la 27 aprilie 2007.
Faptul că la 29 martie 2009, creditorul G.C.F. a cesionat dreptul său izvorât din Convenţia din 27 aprilie 2004 nu poate duce la altă concluzie cu privire la împlinirea prescripţiei, deoarece cesiunea (vânzarea) dreptului subiectiv civil se putea face numai în limitele juridice ale acestuia la încheierii cesiunii de creanţă.
Recunoaşterea pretenţiilor formulate de pârâta C.I.A. nu poate produce nici un efect, deoarece aceasta nu a fost parte în raportul juridic obligational izvorât din convenţia constatată prin înscrisul sub semnătură privată din 27 aprilie 2004.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin decizia civilă nr. 657/A din 4 iulie 2011 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta SC G.I. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2004 din 16 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, fiind preluate în esenţă argumentele primei instanţe.
Împotriva deciziei civile nr. 657/A din 4 iulie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a promovat recurs reclamanta SC G.I. SRL Bucureşti, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. admiterea recursului şi casarea deciziei atacate în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca nefondată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a expus faptul că la data încheierii Convenţiei din 27 aprilie 2004, promitenţii vânzători nu erau proprietari asupra terenurilor, astfel că această Convenţie s-a încheiat sub condiţia suspensivă de a dobândi acele terenuri de către pârâţi, iar ulterior ar fi urmat să se perfecteze vânzarea în formă autentică.
Pârâtul C.I. a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin Convenţia încheiată la 27 aprilie 2004 cu G.C.F. deoarece actele prin care pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor nu au fost aduse la cunoştinţa cedentului G.C.F. sau cesionarei SC G.I. SRL mai devreme de 1 noiembrie 2006.
În aceste împrejurări, prezenta acţiune a fost introdusă la data de 1 iunie 2009, iar termenul de prescripţie începe să curgă numai de la îndeplinirea condiţiei.
Chiar şi dacă nu s-ar admite o asemenea interpretare a Convenţiei în sensul că ar conţine o clauză suspensivă privind cursul prescripţiei extinctive, totuşi a intervenit o întrerupere a prescripţiei extinctive prin recunoaşterea de datorie din 25 octombrie 2006, ocazionată de partajarea bunurilor comune ale pârâţilor. Această situaţie este în concordanţă şi cu declaraţia legalizată din 13 noiembrie 2009 a pârâtei C.I.A. care recunoaşte datoria în cauză.
Intimatul-pârât C.I. a depus întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse de recurenta-reclamantă SC G.I. SRL constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente.
Potrivit cererii de chemare în judecată înregistrată la data de 1 iunie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, reclamanta SC G.I. SRL, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii C.I. şi C.I.A. să se pronunţe o hotărâre care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare pentru cota de 50% din terenurile în suprafaţă totală de 138,38 m.p. situate în Bucureşti, Intrarea G., sector 1 şi Bd. I.H., sector 1, iar în subsidiar obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei reprezentând echivalentul în lei al sumei de 400.000 euro, la care este apreciată valoarea de circulaţie a terenurilor şi tot în subsidiar, în cazul respingerii celor două capete de cerere, obligarea aceloraşi pârâţi la plata echivalentului în lei a sumei de 170.500 dolari S.U.A., la cursul Băncii Naţionale a României de la data plăţii efective, plus dobânda legală, de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective, cu titlu de plată nedatorată.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, având în vedere că pârâtul C.I. în şedinţa din 30 iunie 2010 a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, corect au dat eficienţă juridică dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care consacră primordialitatea soluţionării excepţiilor faţă de orice dezbatere a fondului cauzei, prin aceea că instanţa este obligată a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Dreptului de creanţă al reclamantului, aşa cum a fost expus în cererea de chemare în judecată, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, care statorniceşte ca dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Astfel, prescripţia extinctivă este caracterizată, cum a evidenţiat doctrina şi jurisprudenţa, ca mijloc prin care se stinge dreptul la acţiune în sens material, în situaţia neexercitării lui înlăuntrul unui interval de timp fixat de lege.
Raporturile juridice dintre părţi intră sub incidenţa art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv a termenului general de prescripţie de 3 ani, deoarece promisiunea de vânzare este un antecontract care dă naştere la un drept de creanţă, obligaţia de a face fiind una pură şi simplă.
În materia prescripţiei, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, acest aspect constituind regula generală.
Amplu documentat şi bine argumentat, instanţele au reţinut, că prescripţia începe să curgă de la data de 27 aprilie 2004, iar dreptul material la acţiune s-a prescris la data de 27 aprilie 2007, deci înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată.
Nu poate fi primită nici teza acreditată de recurentă vizând intervenirea întreruperii prescripţiei extinctive prin recunoaşterea de datorie făcută de cei doi pârâţi.
Este de necontestat că întreruperea cursului prescripţiei extinctive constă în ştergerea prescripţiei începută înainte de a apare una din împrejurările prevăzute de lege că întrerupe prescripţia, începând să curgă un nou termen. Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt limitativ şi expres reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, după cum urmează.
a) prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent şi
c) printr-un act începător de executare.
Înscrisurile depuse la dosarul cauzei demonstrează că ele nu pot fi circumscrise în nici una din situaţiile pe care dispoziţiile art. 16 ale actului normativ evocat anterior conduc la întreruperea cursului prescripţiei extinctive.
Pentru aceste raţiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC G.I. SRL împotriva deciziei nr. 657/A din 4 iulie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în speţă nefîind îndeplinită nici o cerinţă din cele prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC G.I. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 657/A din 4 iulie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2233/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2942/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
